Știi, uneori demnitatea costă cât nu face! Costă al naibii de mult, dar cei care o au sunt gata să plătească. Oricât ar costa. Ei au de unde. Și le mai și rămâne.
Dacă te-ai gândit că sub strălucirea aparentă a notorietății și a celebrității unor artiști, jurnaliști, scriitori etc. stau niște supraoameni, te-ai înșelat. Dacă te-ai obșnuit să crezi că specia asta de oameni puternici, care reușește să treacă prin toate încercările posibile și să rămână în picioare, e un soi de mecanism care funcționează impecabil, fără să se defecteze, lasă-te păgubaș! Raționamentul ăsta nu e doar precar, e și extrem de păgubos.
Plecarea în grabă a Cristinei Țopescu mi-a amintit de o altă mare plecare, cea a lui Andrei Gheorghe. Și atunci la fel a fost. A izbucnit în spațiul public o ipocrizie de te și miri cum de n-a crăpat pământul sub picioarele autorilor ei. Mamă, ce mari jurnaliști au fost ei, și ce minunății de suflete au fost, și ce iubiți au devenit după ce-au murit! Dar unde pământul patriei au fost toți deplângătorii de ocazie când oamenii ăștia mureau pe dinăuntru?
În ambele cazuri, cunoscuții, mai cu seamă cei din breasla lor cu care interacționau, știau că oamenii aceștia erau în dificultate, căutau o colaborare care să le asigure un venit. Sigur că o făceau cu demnitate, fără să se întindă preș la picioarele nimănui. Și, pentru Dumnezeu, vorbim despre doi oameni care au performat în meseria lor, care aveau har și dar pentru jurnalism.
Bocitoarele lor de ieri și de azi au preferat însă să-și astupe urechile și să treacă impasibili pe lângă strigătul mut al Cristinei sau al lui Andrei. Ori, mai grav, societatea noastră este deopotrivă generatoare și iubitoare de mediocritate, de încovoiați și impostori, nu de valoare și excelență. Oamenii merituoși și demni sunt pur și simplu respinși, marginalizați, izolați. Oamenii merituoși și demni devin iubiți doar după ce mor. Defectă lume.
Poate că nici lor nu le-a fost întotdeauna ușor cu ei înșiși. Prea învățați, prea profunzi, prea sinceri, prea sensibili și, totuși, prea puternici. Am văzut că oamenilor superficiali, naivi și adaptabili la orice le e mult mai ușor să fie fericiți, fără să admită că există și semeni ai lor care nu pot și nu vor să trăiască oricum. Pentru cei din urmă, demnitatea nu poate fi o experiență, un accident. Pentru cei din urmă, demnitatea e un mod de-a fi. Cu toate ingredientele ei: cu suferință, cu bucurie curată, cu dezamăgiri, cu vise lăsate să aștepte, dar niciodată abondonate… și lista poate rămâne deschisă.
Gândește-te la demnitatea celor care pot să-și petreacă drumul cu spatele drept, pășind egal și prin întuneric, și prin lumină, convinși până în măduva oaselor că se poate, că fericirea sunt chiar ei, că ei se regăsesc, oarecum, și în ceilalți cu care călătoresc, că nu destinația contează, ci frumusețea și ineditul drumului!
Amândoi au iubit animalele, Cristina chiar cu patimă. Amândoi și-au mascat singurătatea în lumea virtuală, în social media. Prea multă singurătate asistată virtual. Când devine un narcotic, lumea virtuală îți crează atâtea iluzii „necesare”, încât realitatea vieții, oricare ar fi ea, nu-ți devine doar străină, ci și respingătoare. Perversă capcană.
În sfârșit, poate că acolo unde sunt acum au găsit și liniștea, și sinceritatea, și onestitatea, și iubirea pe care le-au căutat în lumea asta profund defectă în care noi suntem. Încă.
Și mai e ceva: nu-i mai judeca pe cei care iubesc fără limită necuvântoarele! Nu te mai amuza pe seama ălora care scot ultimul bănuț din buzunar pentru a hrăni un câine sau își vând ceva de preț pentru a-i salva viața! Ființa aia patrupedă a văzut în omul lui binefăcător ceea ce mulți dintre oameni n-au putut vedea. A văzut omul pe dinăuntru, i-a mirosit sufletul, i-a împărtășit și tristeațea, și bucuria, i-a vorbit prin ochi cum oamenii nu vor reuși niciodată prin cuvinte.
Și a mai făcut ceva ce majoritatea oamenilor nu sunt capabili să facă: i-a rămas recunoscătoare până în ultima clipă.
Felicitări, domnule Cartianu !
Felicitări pentru articol, domnule Cartianu ! 👍
Cel mai frumos articol pe care-l citesc acum, la inca un moment de insingurare si suferinta al breslei jurnalistilor, iata, inca o dovada cat de dificila este viata unui jurnalist care respecta juramantul facut la sfarsitul facultatii, adica cel de a fi numai in slujba adevarului, demnitatii si omului obisnuit, cetateanului. Se pare ca per ansamblu, casta nu-i iarta si-i pedepseste prin marginalizare, iar noi, cititorii, nu stim si nici n-avem cum sa aflam datorita discretiei in care acesti oameni si-au trait vietile personale. Mediul online ofera o falsa comunicare, o iluzie ca oamenii nu sunt singuri, de fapt, sunt, si doar comunicarea directa si neintermediata reprezinta o adevarata comunicare.
Felicitari pentru un cuvant din suflet si despre suflet, chiar in ziua de nastere a unui alt OM care-a fost si jurnalist, chiar daca cel mai des il numim LUCEAFARUL – Mihai Eminescu! Bravo, d-na Potorac!