Acasă Opinii Revoluția duioasă, tristă și naivă a Cristinei Țopescu

Revoluția duioasă, tristă și naivă a Cristinei Țopescu

Jurnalista Cristina Țopescu a republicat astăzi, 22 decembrie 2019, un text pe care l-a publicat în 2009 în volumul colectiv „Str. Revoluției nr. 89”. Este o mărturisire tristă și duioasă, nostalgică și exuberantă.

Cristina Țopescu rememorează clipele euforice din decembrie 1989, care se intersectează însă cu amintirile detenției sale în cinci închisori comuniste și cu dezamăgirile crunte din deceniile post-comuniste.

Mărturia Cristinei Țopescu

„21 decembrie 1989. Tocmai ce ieșisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sunt liberă. Nu știi cât de neprețuită este libertatea până nu ți se ia, până nu ai fost închis măcar o săptămână. Primim tot de ca și cum ni s-ar cuveni. Când, de fapt, nimic nu ni se cuvine și orice ne poate fi luat oricând de către alții, de viață sau de noi înșine. Pentru că viața ne-o putem lua și noi singuri când ajungem să n-o mai prețuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem până-n momentul în care ni se ia, într-un fel sau altul, așa e natura umană, ingrată și superficială.

Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recâștigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oravița, arestul de la Reșița, Penitenciarul de la Timișoara, Jilava și arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Știu, sună patetic, dar așa simțeam atunci, patetic, toți simțeam patetic, ne iubeam, ne îmbrățișam, ne câștigaserăm libertatea pe care n-o avuseserăm niciodată (cel puțin, generația mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranță și exaltare pentru ce va să vină.

Au fost zile de grație, îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reușit să trec granița, în disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnavă, în Germania. Mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experiența închisorii și a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atâta sârg asupra familiei mele. Și mă mai bucur că, deși atunci îi disprețuiam și îi sfidam pe securiști, acum nu sunt traversată nici de ură, nici de vreo dorință de razbunare.

Păcatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea și greața. Da, greață, sună foarte urât, unii nu mă vor înțelege, dar de ce aș minți, de ce mi-aș menaja propriul popor când, iubindu-l, el mă dezamăgește în fiecare zi? Poporul român oferă ochilor mei, cel puțin, o priveliște dezolantă. Țara mea îmi refuză dreptul la fericire. Iar sunt patetică, dar îmi asum și asta, iar pe cei care nu sunt de acord cu mine îi felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovadă, pentru abilitatea lor extraordinară de a-și crea un univers propriu în afara sau înlauntrul universului înconjurător.

Sau pentru egoismul lor? Pentru putința de a ignora ce văd în jurul lor și interesul exclusiv față de propria persoană? Eu mă predau, nu mai am speranță. Cum să mai poți dormi liniștit în timp ce atâtea alte ființe suferă, sunt umilite și strivite de capitalismul sălbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul românesc mai degrabă, poate… Sau nu mă predau, pentru că lupt, pentru că aproape că nu trece zi să nu intru în război cu establishment-ul, un război epuizant, în care mă lupt fără speranță.

Cristina Țopescu, pe vremea când era o tânără frumoasă și rebelă

Din când în când, mai iau câte o gură de oxigen, ca să mai pot respira aerul irespirabil al patriei. Noroc cu oamenii, puțini, dar frumoși, verticali și inteligenți, insule de bun-simț pe care mă refugiez când simt că nu mai pot înota în mocirlă, când simt că mă duc la fund cu noroi în gură, în gât, pe trahee, când simt că mai am puțin și mă înec într-o moarte suficient de spectaculoasă ca să poată deschide liniștit orice jurnal de știri din zilele noastre.

Nu v-ați simțit niciodată în derivă într-o lume care nu seamănă deloc cu cea pe care ne-o imaginam în zilele unui decembrie românesc redeșteptat? Ca apoi să cădem din nou într-un somn bolnav, poate mai bolnav ca înainte, pentru că acum dormim în plină libertate.

Am fost atunci la Piața Universității, la Televiziune, aveam cu mine drapelul cu gaură, cât de drag îmi era, mi-am luat frățiorul cu mine, avea atunci 13 ani, tatăl meu era consemnat la clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc că era ofițer MAPN și că rămăsese măcar cu acest statut după ce fusese scuipat ca o măsea stricată din televiziune, la ordinele tovarășilor, tovarășei etc.), suna disperat acasă și mă ruga să nu ies în stradă.

N-am putut, știa și el că n-o să pot, nu s-a supărat. Cine s-ar fi putut supăra pe cine în zilele acelea? Am strigat din toți rărunchii OLÉ, OLÉ, CEAUȘESCU NU MAI E!, nu cred c-am fost mai fericită nici când m-a luat de mână prima oară iubitul meu din liceu, am fost la Televiziune ca să văd cum arată când e liberă, ca să intru în locul în care eu și familia mea nu mai aveam voie să intrăm de 7 ani, deși ea a fost viața tatălui meu și copilaria mea, deși ea îmi furase tatăl care mă săruta pe frunte doar în somn (credea el…!), deși crescusem în locul acela și-i cunoșteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fuseseră familia mea, familia pe care acasă n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatălui meu pentru ea.

Am vazut atunci, în Televiziune, oameni fericiți, sincer fericiți, eliberați, în sfârșit, de teroarea cenzurii și a prosternării tâmpe, am văzut și oportunismul de acum mijind de atunci deja, încă timid și dezorganizat, mai viguros și mai agresiv pe zi ce trecea apoi. Încă mă făceam că nu-l văd, nu voiam să trăiesc nici un sentiment urât, eram prea mândră de ai mei, ca să-mi îngădui să-i văd în adevarata lor lumină, sau ca să-i judec pe cei care acum, mulți dintre ei, sunt cocoțați în vârful scărilor sociale, mai solide sau mai șubrede, dar în varful lor. Puțini dintre ei s-au retras, mai târziu, cu decență, discret, în conuri de umbră cuvenite după atâta desfătare în lumina reflectoarelor (dacă tot vorbim despre televiziune, nu?), după atât pupat de mâini și nu numai de mâini… ale mai-marilor analfabeți ai vremii.”

(Asta scriam acum 10 ani, la 20 de ani de la Revoluție. Acum nu mai pot să scriu despre asta decât două-trei fraze, acolo. De ce? Nu știu nici eu exact.)

loading...

8 COMENTARII

  1. O mărturie aproape fără replică pentru ce fusa după ce mulți primiseră glonț direct în cap; DA~cred că toți am avut ‘grețuri’ la propriu și la figurat iar astfel spun privind în depărtare timp trecut, aproape dinspre toate taberele; Eu îmi permit să spun în adevărat sens cuvânt că mulți ar trebuii felicitați din punct de vedere organizare~manageriere conflicte în foarte multe puncte cheie așa zise misiuni cel puțin aici în Timișoara dar din păcate puținii nebuni făcuseră teroarea ce fusa într-adevăr în zilele de 14~16Decembrie; Dacă este să mulțumesc unora astfel ca și distinsa doamna faptului probabil în care GOOD GOOD GOOD GO…..OD prin plan instituție apărare civilă a salvat vieți în tot dar în mod esențial întreg oraș Timișoara iar ulterior întreaga Românie prin perspectiva proprietății constituțional ocrotite~garantate;

  2. Nu comentez pentru ca in acele zile nu eram in tara.
    Mi-am luat-o in iunie ’90.Si de atunci am fost pribeag, alungat ca ultimul gunoi.
    O fi fost bine,O fi fost rau, nici eu nu stiu.
    Dar am sa ies in strada pentru dreptate oricand.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cookie Settings