Scriu acest articol tot din China, unde, în doar o săptămână de mai, regia diplomatică de la Zhongnanhai a livrat două momente artistice coregrafiate impecabil pentru a transmite același mesaj către două audiențe diferite: cine are nevoie de noi să vină în audiență!
Mai întâi, tovarășul Jiànguó (川建国, ”Trump constructorul-de-națiune”, evident cea chineză, am explicat porecla într-un articol precedent), care a plecat de la Templul Cerului fără rezultate concrete dincolo de fotografiile cu Cook, Huang și Fink.
Apoi, pe 19 și 20 mai, Vladimir Vladimirovici Putin, la a 25-a sa vizită oficială în China, pe motivul aniversării a 25 de ani de la semnarea Tratatului de Bună-Vecinătate, Prietenie și Cooperare sino-rus din 2001.
Cele două vizite, una după alta, invită la o lectură unitară. Pentru cititorii articolelor mele anterioare, ele intră într-o demonstrație care durează de doi ani, pe care am început-o în mai 2024, sub un titlu pe care unii l-au considerat exagerat (”China își va lua teritoriile înapoi de la Rusia”). Argumentația de atunci, pe scurt: alianța sino-rusă este un truc de scenă, nu un pol geopolitic, pentru că lipsesc valorile comune (simpla absență a liberalismului nu e o valoare în sine), lipsesc obiectivele compatibile (China vrea exact ce are Rusia: teritorii, resurse, deschidere arctică) și lipsește paradigma istorică partajată (în manualele chineze de istorie, ”datoriile” teritoriale rusești sunt calculate la peste 1,5 milioane de kilometri pătrați, peste șase Românii de pământ bogat în combustibili, minerale și terenuri agricole, pentru care Mao promisese să prezinte ”nota de plată”). Pozele de la ceaiurile fără cravată sunt făcute din față, cuțitele se țin la spate.
Doi ani mai târziu, putem începe să măsurăm cât de bine a trecut testul timpului această paradigmă.
Vizita din această săptămână este una de continuitate. Tratatul din 2001 este reafirmat, sunt semnate aproximativ 40 de documente de cooperare, relația cu ”dragul meu prieten” a atins ”un nivel fără precedent”, declarație comună despre ”lumea multipolară”, parteneriat fără limite, fără nori, fără număr… dar arhitectura vizitei nu susține acest fir narativ.
Începem cu protocolul de aeroport, care în diplomația chineză spune mai mult decât declarațiile de presă. Trump fusese întâmpinat pe pistă de vicepreședintele Han Zheng, membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic, elita de 7 oameni care conduce de fapt China. Putin a fost întâmpinat de Wang Yi, ”doar” membru al Biroului Politic (24 de oameni) și ministru de Externe. În gramatica protocolară a Partidului, orice înseamnă ceva.
Pe de altă parte, funcția de vicepreședinte e în mare măsură simbolică, iar Wang Yi deține mai multă putere efectivă în structurile de stat. Cu alte cuvinte, simbolic, Trump a fost tratat ca un oaspete mai important, însă practic, Putin e luat ceva mai în serios, dar acum, ca și în septembrie 2025 – când venise la parada de 80 de ani de la victoria împotriva Japoniei –, e util mai ales ca decor pentru a da Chinei statutul de lider.
Putin a adus, conform Kremlinului, o delegație ”record”: șefii Gazprom (Alexei Miller), Rosneft (Igor Sechin), Novatek (Leonid Mikhelson), Sberbank (German Gref), VTB (Andrei Kostin), guvernatoarea Băncii Centrale (Elvira Nabiullina), magnatul Deripaska, plus cinci vicepremieri și 8 miniștri. Pe hârtie, impresionant.
Comparați însă cu delegația lui Trump: Cook (Apple), Huang (Nvidia), Musk (Tesla), Fink (BlackRock), Schwarzman (Blackstone), tot capul listei Fortune 500. Diferența nu e doar de prestigiu, ci ține de natura raporturilor economice: Trump a adus ofertanți pentru piața chineză, Putin a adus solicitanți pentru capitalul chinez.
Cel mai semnificativ este însă faptul ca Putin a plecat fără semnătură pe singurul document care conta cu adevărat: Power of Siberia 2. Cei 2.600 de kilometri de conductă prin Mongolia, 50 de miliarde de metri cubi anual din câmpurile Yamal, care alimentau cândva Europa și care, de la invazia Ucrainei, zac neexploatate. Putin venise convins că războiul amerisraelian cu Iranul, blocarea Strâmtorii Hormuz și exploziile din Golf i-au oferit, în sfârșit, pârghia geopolitică așteptată de un deceniu. Niciunul dintre cele aproximativ 40 de documente semnate nu menționează însă conducta, în principal pentru că Beijingul cere prețuri legate de tarifele subvenționate intern ale Rusiei.
Conform datelor Ministerului rus al Dezvoltării Economice, China plătește deja pentru gazul rusesc circa 248 de dolari pe mia de metri cubi, cu 38% mai puțin decât cei 402 încasați de Gazprom de la ceilalți clienți non-CSI. Financial Times a indicat că, pe noua conductă, Beijingul vrea coborârea aproape de prețul subvenționat intern (circa 50 de dolari). Xi îi cere lui Putin să plătească la gaz factura subvenționată a unei gospodine din Krasnoiarsk, iar Putin va sfârși prin a accepta, pentru că pur și simplu Rusia are nevoie de China mai mult decât invers.
În cei doi ani de la articolul din mai 2024, hărțile oficiale chineze au început să folosească toponime chinezești pentru 8 orașe rusești din Extremul Orient. Vladivostok a redevenit Haishenwai (海参崴, ”Golful Castravetelui de Mare”), Habarovsk a redevenit Boli, Sahalin a redevenit Kuyedao, Lanțul Stanovoy a redevenit Munții Xing’an Exteriori. Decizia a venit de la Ministerul Resurselor Naturale în februarie 2023, aparent birocratic, fără surle și trâmbițe, însă mesajul (China consideră regiunea teritoriu ocupat) a fost clar și pentru ruși.
Un document FSB devenit public anul trecut, datat la finalul lui 2023, califica explicit China drept ”inamic” și ”amenințare serioasă la securitatea națională rusă”, citând tocmai redenumirile cartografice și interesul Beijingului pentru Arctica. Naționaliștii chinezi, care în 2022 ceruseră deschis returnarea acestor teritorii (după ce Putin justificase invazia Ucrainei cu argumente istorice traduse, pentru sensibilitățile chineze, drept o reamintire incomodă), au intrat între timp în mainstream-ul Weibo.
Ambele vizite s-au desfășurat după un protocol denotând revenirea la paradigma imperială de la sfârșitul dinastiei Qing, când vizitatorii străini erau primiți la Curte după ritualuri de tribut: aduceau cadouri (de obicei, mai bune decât cele primite), executau gesturi de subordonare formală, iar împăratul împărțea cu grație daruri și titluri în mare măsură simbolice. Curtea nu ”negocia”, doar enunța ce era de la sine înțeles și înregistra recunoașterea status quo-ului de către vizitator.
În mai 2026, această logică a revenit, în formă modernă. Trump a venit ca petiționar pentru deblocarea Strâmtorii Hormuz și a obținut un comunicat asimetric (versiunea americană vorbește despre angajamente concrete, versiunea Xinhua nu pomenește subiectul), recunoscând practic faptul că nu poate rezolva singur o criză inițiată de propria sa administrație. Putin a venit ca petiționar pentru o conductă și a obținut 40 de documente, dar nu pe cel pe care îl voia. Ambii au plecat de la Beijing convinși că au câștigat ceva. Ambii au confirmat, prin simpla prezență la o săptămână distanță unul de celălalt, ceea ce Xi anunțase în 2017, în discursul de la Congresul al 19-lea al Partidului: China revine pe ”centrul scenei” (中央舞台, zhōngyāng wǔtái).
Diferența între cele două vizite este dată de tipul de tribut. Trump aduce tributul vizibil al unei puteri industriale și financiare care încă există, încă are pârghii, dar care a ales să le folosească greșit. Putin aduce tributul discret al unei puteri care se redenumește deja pe hărțile vecinului, care are nevoie să-și vândă gazul la prețul pietei interne și care, peste un deceniu, va depinde de China pentru aproape jumătate din importurile sale de gaz.
Dinamica a fost confirmată simbolic: Putin a citat un proverb chinez – ”Să nu te văd o zi e ca și cum ne-am despărți de trei toamne” (一日不见，如隔三秋). Acesta este un gest-standard de subordonare retorică, întărit de semnificația locației unde s-a luat ceaiul, la Marea Sală a Poporului și nu la Zhongnanhai, centrul puterii chineze, unde a fost primit Trump.
Xi îl tratează pe Trump ca pe un partener de care încă are nevoie să cucerească ceva; pe Putin îl tratează ca pe cineva care a fost deja cucerit. Cu vasalii deja loiali nu mai trebuie să te porți cu prudență ceremonială.
Tovarășul Jiànguó pleacă din Beijing cu ce a putut: o fotografie, un dineu, un G2 retoric pe AI. Tovarășul Putin pleacă fără conductă, fără preț, fără calendar, dar cu 40 de hârtii. Amândoi și-au plătit tributul la curtea imperială, au recunoascut vasalitatea și au fost reconfirmați simbolic de împăratul de la Beijing.
Dacă săptămâna viitoare vine și Ursula von der Leyen, noua ordine mondială, în care toți cei puternici sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alții, ar fi stabilită. Noroc că în Europa ar dura două luni doar să se negocieze și voteze (în unanimitate) doar ruta pe care ar trebui s-o aibă avionul. Așa că până ajungem să aducem tributul, se mai schimbă o dată ordinea mondială!
Articol publicat și pe Comunitatea Liberală.
Andrei Colțea este antropolog, istoric, autor, instructor de arte marțiale și cercetător al fenomenelor religioase. A obținut un doctorat în Studii Globale la Universitatea din Shanghai. În prezent este consultant de branding intercultural pentru companii internaționale majore, având experiență profesională și în marketing politic și educație.
Bravo