Domnul Bolojan ne prezintă managementul prost de la Hidroelectrica, care-și dă bonusuri de sute de mii de euro, fără să facă investiții. Excelent. Sunt de acord cu ce spune. Dar nu duce raționamentul până la capăt.
Ce lecție trebuie să tragem noi din povestea asta? Că firmele de stat trebuie privatizate, fiindcă o companie privată este atentă cu banii acționarilor, în timp ce o companie de stat prăpădește banii acționarilor/cetățenilor și hrănește nomenclatura securistă.
Doar nu suntem copii să credem în călărețul pe cal alb care vine să salveze România… Și nici nu putem crede că domnul Bolojan se poate teleporta în toate companiile de stat și poate conduce toate ministerele, astfel încât să descopere cum se prăpădește banul public peste tot.
Cineva ca domnul Bolojan poate să fie azi, iar mâine să nu mai fie. Călărețul pe cal alb nu există. Prin urmare, pavăza autentică în calea hoției este proprietatea privată! Ochiul stăpânului îngrașă vaca, după cum bine spune un proverb românesc.
A, și să nu uit: pentru ce avem AMEPIP?? Pentru ce? Nu este AMEPIP însăși o mare risipă, din moment ce domnul Bolojan și alți miniștri descoperă sistematic risipa banului în diverse companii de stat? Oh, ba da, e o mare risipă – nici nu trebuia creată! Niște reformiști adevărați nu ar fi creat o instituție de supra-supra-supraveghere.
***
În altă ordine de idei, referitor la cursul de schimb, trebuie re-re-re-re-re-re-amintit că România nu are un regim de curs de schimb flexibil, ci unul de flotare controlată, un curs aproape fix, ținut de BNR. Care face ce? Care cumpără la greu valută în vremurile bune și care vinde valută când apar momente de emoție, precum cele din prezent.
BNR are 80 de miliarde euro cu totul în visterie, ceea ce reprezintă o sumă enormă, reprezintă circa jumătate din masa monetară (depinde cum o definim) în lei. Este o rezervă mai mică decât cea din 2009, dar tot este foarte mare, mai mare decât cea a unor bănci centrale care aveau prin lege obligația să țină cursul de schimb fix (de exemplu, Bulgaria avea, înainte de 1 ianuarie, rezerve mai mici decât România, raportate la masa monetară).
Devalorizarea puternică a leului este ultima noastră problemă, fiindcă nu se poate întâmpla, dacă BNR intervine – și BNR intervine, fiindcă asta e politica ei. Doar constat un fapt, nu ceva ce-mi place sau displace (putem dezbate, desigur, dacă BNR procedează bine).
Altele sunt problemele.
Panica generată de perspectiva ascensiunii la putere a unor nulități se reflectă în costul împrumuturilor. Și acolo nu e nimeni care să ne asigure vreo „fixitate”. Acolo plătim cât cere piața.
Pentru a fi mai independentă financiar, România ar trebui să ducă o politică de încurajare a acumulării de capital, dar, din păcate, marea coaliție din ultimul an a perpetuat politica de descurajare a acumulării de capital dusă de ceva timp.
Taxe din ce în ce mai mari, campionii Europei la inflație, deficite colosale – toate astea frânează „prinderea cheagului”, duc chiar la export de capital (Dubai, remember?) și întrețin o situație pe ansamblu fragilă.
Iar ajutorul extern este drogul care maschează această realitate. Banii europeni care intră în țară maschează banii care pleacă și capitalul care nu este creat din pricina barierelor și a descurajării fiscale.
