Dacă cei de la AUR au treabă să-l însoțească pe guru în vizite de cumpărat cartofi la piață, am zis să văd ce e pe la Marș TV legat de cazul Pașca, unde e vorba de bătrâni, bolnavi, sărmani, adică de cei în numele cărora zic duamna Anca și Simion că vorbesc.
Acolo nu s-a schimbat nimic, în afara ratingului care s-a dus, dar duamna e sigură că vor veni zile mai bune… cândva.
Duamna Anca e tot cu bârfa ieftină de mahala, aceiași clienți în studio, aceleași imbecilități debitate cu ton de sfârșitul lumii.
Umblă vorba că s-a certat și cu colonelul Turcescu, dar nu e treaba noastră cum își împart ăștia banii sau ce mai au ei de împărțit.
După cinci minute de victimizare, în care s-a văitat că nu mai are like-uri pe Facebook, că au părăsit-o noii prieteni și că n-o mai ia nimeni în seamă, le-a spus celor ce o mai urmăresc că s-a terminat cu turu’-doi-ânapoi și cu americanii care-l susțineau pe guru.
Ce am aflat nou e că Ponta își face un nou partid, deși ar putea prelua POT, ca în Parlament – ce atâtea complicații?!
În cazul Dumbrava, ei i se pare că a mers prea departe, dar n-a explicat de ce.
Dar a trecut repede peste subiect, a avut de zis doar că neoprotestanții care au donat bani așezământului au fost fraieri (așa a zis). În plus, e iritată că Emanuel Ungureanu (deputat USR) și „influencerii neomarxiști” sunt de partea domnului Pașca.
În rest, bla-bla pe aceleași teme expirate.
Și ca să demonstreze că încă mai țin cu poporul, au mâncat în platou parizer cu muștar, adus de nevasta penală a pușcăriașului Dorin Lazăr Maior de la pesedeu.
Concluzia e că Marș TV a ajuns, în sfârșit, la adevărata ei menire: a devenit televiziunea POPOULUI.
***
La mitingul de la Oradea s-a prezentat Antena 3, cu un telefon, fără logo, fără nimic.
Singurii care filmează profesionist – cu car de televiziune, cu tot – sunt cei de la TVR.
Cam atât despre presa complet ruptă de ceea ce se întâmplă cu oamenii.
***
Frustrarea exprimată pe paginile jurnaliștilor de atât de mulți oameni, din toate categoriile sociale, e legitimă.
Din prima zi a desciderii de la Dumbrava, televiziunile și trusturile de presă au devenit un fel de portavoce a DIICOT, trasmițând exclusiv comunicatele acestora, ceva imagini – puține – furnizate de poliție, cu titluri și burtiere senzaționaliste: „azilele groazei”, „oameni îngropați în câmp”, ”grupare infracțională organizată” etc.
Iar asta, în timp ce pe imaginile de la intervenție – puține, cum spuneam – apăreau curți curate, camere decente și oameni îngrijiți, care nu păreau să fie în vreun pericol.
După șocul inițial, au apărut în scenă voluntarii și cei care cunoșteau activitatea centrelor – „stai, dom’le, că nu e deloc așa”.
Dar n-a contat, jurnaliștii de la nivel central au continuat zile bune cu aceleași narative.
Când dovezile nu au mai putut fi ignorate, s-a trecut la „azile ilegale” și s-a continuat cu stenograme din aceeași sursă unilaterală.
Absolut nimic din ceea ce s-a întâmplat la fața locului nu e documentat jurnalistic. Nu există filmări independente de la Dumbrava din momentul descinderii, deși forța cu care a fost promovat pe toate televiziunile narativul „azilele groazei” duce spre suspiciunea că se știa despre intervenție. Mai ales că operațiunea a fost ceva nemaivăzut în România: zeci de ambulanțe și mașini de intervenție, sute de angajați, personal medical, jandarmi, poliție, drumuri blocate, spital de campanie ridicat în câmp.
Un eveniment de o amploare nemaivăzută în România – ignorat complet de TOȚI jurnaliștii.
Presa nu a găsit de cuviință să-i caute pe decidenți și să le pună întrebări firești despre costurile acestei intervenții, motive, oportunitate – absolut nimic.
Cine a ordonat, cine a semnat, de ce s-a intervenit în acest mod.
N-au fost căutați participanți la intervenție și întrebați ce s-a petrecut acolo, deși există suspiciuni că sute de oameni au fost luați ÎMPOTRIVA voinței lor, chiar dacă aveau discernământ și domiciul la Dumbrava. Parcă ar fi dispărut complet jurnalismul de teren, interviurile, reportajele, documentarele.
N-a fost intervievată nici măcar o singură persoană dintre sutele de rezidenți care trăiau acolo, deși măcar despre câțiva s-a aflat unde sunt.
Nu se știe dacă au plecat de bunăvoie, au fost luați pe sus, li s-a luat vreun consimțământ, nimeni nu știe dacă le e mai bine unde au ajuns.
Despre cazul de care vorbește Gândul – persoana decedată în timpul descinderii – nu știe nimeni nimic, de exemplu.
Despre vecinul domnului Pașca, luat și el cu japca – nimic.
La o săptămână de la descindere, publicul se zbate să afle niște informații cât de cât despre oamenii dizlocați de acolo, oameni în stare de vulnerabilitate accentuată. Unele agenții de presă încearcă abia de vreo trei zile să afle niște amănunte.
De pe plan local mai răzbate câte o informație, pe surse, dar și acolo e vorba de declarații ale șefilor DGSAP în limbaj de lemn – „ne preocupăm, găsim soluții…”
Autoritățile tac. Cei care au autorizat operațiunea nu ies să explice, dar nici nu-i caută nimeni cu întrebări. Nicio conferință de presă, niciun răspuns la întrebări legitime.
În aceste condiții, frustrarea oamenilor care caută răspunsuri crește și se întețește. În unele cazuri li se râde în nas, li se spune că nu ei stabilesc ce au jurnaliștii de făcut; sunt ironizați și insultați, deși oferă informații vădit incomplete sau interpretabile din fix acealeași surse.
Oamenii le cer jurnaliștilor să-și FACĂ TREABA, pentru că pur și simplu ei nu pot și nu stiu cum să facă aceste anchete sau cum să ajungă la informații, în condițiile unui stat opac și care nu e dispus la transparență.
Și cum nu primesc niciun fel de ajutor, au început să se ducă să filmeze singuri la Dumbrava, să facă cercetări pe cont propriu și să caute prin orașe, ca să afle ce s-a întâmplat cu oamenii ăia sau să disemineze mărturii personale și să înțeleagă fiecare pe cont propriu ce naiba se întâmplă cu adevărat în acest caz.
Impresia de mușamalizare a acestui caz, cu implicații enorme în societate, e tot mai acută la nivelul publicului mare.
Ani de zile, oamenii au mai avut cât de cât încredere în presa independentă, au donat, au sprijinit, au ajutat cum au putut, ca aceștia să poată face anchete și să vină cu răspunsuri către publicul interesat. Iar senzația e că au fost lăsați baltă și de aceștia.
La o săptămână de la aceste evenimente, nici măcar întrebarea umană, elementară, esențială în acest caz nu e lămurită: unde Dumnezeu au dispărut 400 de oameni?!
Viorel Pașca a fost „intervievat” la București de Marian Ceaușescu, căruia i-a răspuns la toate întrebările.
SECURITATEA SI PARTIDUL PENTRU ETERNITATE!
ACTUL DE NASTERE AL „justitiei” POST 89 ESTE „PROCESUL” LUI ceausescu ?