Rusia continuă să piardă teren pe toate planurile. Pare că, după patru ani și jumătate de la începerea agresiunii demente asupra Ucrainei, Imperiul Răului a ajuns, în sfârșit, la capătul puterilor.
Aleksandar Vucici, președintele-dictator al Serbiei, a anunțat sâmbătă că demisionează și va organiza în câteva săptămâni alegeri anticipate. Vucici rămăsese ultimul aliat important al lui Putin în Europa de Est.
Pasul înapoi făcut de Vucici se produce după un an și jumătate de proteste ale studenților și ale păturii pro-occidentale a populației din Serbia. Declicul s-a produs în 1 noiembrie 2024, când acoperișul gării din Novi Sad (al doilea oraș ca mărime din Serbia), proaspăt renovat de chinezi, s-a prăbușit peste oameni, omorând 16 dintre ei. De atunci, sute de mii de sârbi au ieșit sistematic în stradă. Regimul polițienesc de inspirație rusă al lui Vucici a folosit toate mijloacele pentru a-i reprima pe manifestanți, de la intervenții în forță până la campanii mediatice de denigrare a opozanților și la operațiuni de kompromat.
Nu trebuie să ne grăbim cu concluziile. În acest moment, partidul SNS, al lui Vucici, păstrează prima șansă pentru a câștiga din nou. Serbia e, dacă vreți, o Românie întârziată cu vreo 25 de ani (efectul dezastruos al deciziilor luate de elitele post-comuniste și al rămânerii în afara UE). SNS este un fel de PSD de acum 25 de ani, adică de pe vremea lui Iliescu-Năstase. E partidul administrației, o formațiune în simbioză cu structurile Sistemului care controlează cu mare forță provincia și mai ales mediul rural, acolo unde oamenii sunt călcați pe cap la propriu dacă se opun.
Așadar, opoziția are o șansă ca în săptămânile următoare să poată schimba echilibrul de forțe în favoarea sa, dar lupta pornește de la un avantaj structural al regimului Vucici.
Pe de altă parte, nu putem să nu observăm cum aliații Moscovei se prăbușesc pe rând sau ajung în corzi.
- În aprilie, Viktor Orban a fost mătrășit zdrobitor de la conducerea Ungariei, în pofida faptului că Putin i-a trimis la Budapesta, în ajutor, echipe GRU specializate în operațiuni de influențare și manipulare.
- Luna aceasta, premierul pro-european al Armeniei, Nikol Pașinian, a câștigat, de asemenea, prin KO în alegerile parlamentare, ceea ce a declanșat o criză de isterie la Kremlin. Rusia a amenințat Armenia cu represalii și a instituit niște embargouri pe importul anumitor produse armenești.
- SUA pare să fi renunțat la protejarea Rusiei și ar fi acordat Germaniei dreptul de a produce sub licență interceptoare Patriot livrabile inclusiv Ucrainei.
La aceasta se adaugă situația de pe front, unde ucrainenii dețin, deocamdată, o superioritate zdrobitoare în războiul dronelor. Armata lui Zelenski a instituit o așa-zisă kill-zone deasupra teritoriului ocupat de ruși, unde vehiculele și militarii putiniști sunt atacați zi și noapte chiar și la 100 de kilometri în spatele frontului. Blocajul este total, astfel că generalii americani – precum Ben Hodges – vorbesc deja despre ”asediul Crimeei“. Adică aprovizionarea peninsulei ocupate de ruși în 2014 a devenit aproape imposibilă. Cantitățile de mâncare, apă, carburanți și echipamente care mai intră în Crimeea au scăzut atât de drastic, încât localnicii și militarii ruși nu se mai deplasează decât pe jos, cu măgarii sau cu bicicletele (din cauza lipsei carburantului), iar alimentele se dau pe cartelă. Sistemele antiaeriene au fost deja nimicite de ceva vreme și Crimeea este practic neapărată în fața dronelor care roiesc peste tot.
Pierderile rușilor sunt de 30-35.000 de oameni pe lună, un ritm absolut nesustenabil, deoarece amărâții dispuși să-și riște viața pentru banii primiți în schimb s-au cam terminat. Acest rezervor de prăpădiți a secat.
În acest timp, campania ucraineană de distrugere a infrastructurii rusești care susține războiul continuă într-un ritm incredibil. Tocmai s-a confirmat oficial lovirea fabricii Titan-Barrikadi, din Volgograd (fostul Stalingrad), care producea lansatoare pentru rachetele balistice de tip Iskander și artilerie. Fabrica e la 550 de kilometri de linia frontului. Sâmbătă-noapte a fost lovită și singura fabrică din Rusia care producea heliu – uzina din Orenburg, aflată la 1.500 de kilometri de Ucraina. Loviturile sunt date cu noua rachetă Flamingo, pe care ucrainenii au început s-o producă în masă, dar și cu roiuri de drone cu rază lungă de acțiune. Inclusiv Moscova a fost țintită de câteva raiduri.
Regimul Putin le-a răspuns acestora într-o manieră atât de imbecilă, încât seamănă cu stilul autorităților de la București: au pus sisteme Panțîr pe blocuri, iar acestea au tras în dronele care au căzut apoi peste locuințele oamenilor.
Pe de altă parte, agresiunea rusească a trezit, în sfârșit, Europa. Care se mișcă din ce în ce mai repede în direcția reînarmării și a restructurării UE către o nouă formulă – probabil, un tip de federalism pe care-l propusese, acum 30 de ani, și generația lui Helmuth Kohl, dar care, din diverse motive, eșuase la vremea respectivă.
Ni se spune zilnic cât de rău e în UE. Totuși, vedem că în continuare e foarte mare înghesuială la ușa acestei organizații. Nimeni nu se agită să intre în vreo formă sau alta de alianță cu Rusia sau cu China, de exemplu. Toată lumea caută asocierea cu Europa. Poate că nu sunt toți tâmpiți.
Inserez harta cu țările candidate oficial la aderarea la UE. Sunt 9 în acest moment. Lor li se adaugă perspectiva ca Armenia și Kosovo să deschidă și ele, la un moment dat, discuțiile pentru așa ceva. De asemenea, sunt unele semne că în Marea Britanie există un curent favorabil revenirii în interiorul UE.
***
Revin asupra Serbiei, țară care după 1990 a ales alt drum față de România, unul al răfuielilor cu celelalte națiuni care făceau parte din Iugoslavia și, apoi, al apropierii de puterile dictatoriale ale lumii – Rusia și China.
Sâmbătă, președintele autocrat al Serbiei, Aleksander Vucic, a anunțat că va demisiona și va organiza alegeri anticipate ca urmare a protestelor continue înregistrate după tragedia din 1 noiembrie 2024, când o gară renovată de chinezi a căzut peste oameni, ucigând 16 persoane.
Serbia este și ea o țară care ar vrea în UE, dar fără să renunțe la oligarhia cleptocratică, la sistemul mafiot și la relațiile toxice cu regimuri criminale precum cele de la Moscova ori Beijing. În plus, nu prea are de gând nici să facă reforme în direcția justiției ori a administrației.
Elocvent este un grafic care arată evoluția PIB/locuitor al Serbiei și al României din 1989 până în 2022. Măsurătoarea se face în dolari la valoarea din 2011 și este conformă cu datele oferite de Maddison Statistics Project.
După cum puteți vedea în grafic, România a ieșit din ceaușism și comunism cu o productivitate aproape la jumătate față de Serbia.
Anii ’90 au fost groaznici, ambele țări au băltit într-o zonă gri, cu economii care stagnau și n-aveau niciun orizont.
Începând cu 2000, pe măsură ce România s-a înscris pe drumul aderării la UE și a trecut la reformele de care era condiționată acceptarea în acest club, cele două țări au luat-o în direcții diferite.
Iar distanța s-a tot mărit. În favoarea noastră.
