Felul în care povestește Viorel Pașca nu e doar sincer, ci merge undeva, spre fenomen social, dincolo de religii, reguli, acreditări sau documente.
Omul decisese inițial că așezământul, casele sale erau pentru cei fără nicio șansă sau care au pierdut totul. Oameni fără casă, fără venituri și care trebuia trimiși undeva din spitale sau de pe sub poduri, foști pușcăriași, cei refuzați de societate, de familii, aveau condiții bune de trăit la el sau de petrecut ultimii ani.
Persoane de care se leapădă toți, dar care să aibă o viață mai bună, cu un acoperiș deasupra capului și o ciorbă. Într-o comunitate. Să nu-și petreacă ultimii ani din viață închiși într-un spital sau într-o cămăruță, ci undeva între oameni, într-un loc curat, o curte cu flori, de-astea, îngrijiți de oameni care-i acceptă așa cum sunt și carei sunt în stare să le aprindă o lumânare, fără prea mult dramatism, acceptând moartea ca un eveniment inevitabil al vieții.
Doar că s-a prins lumea că e un loc bun și curat, iar unii care aveau părinți în întreținere s-au gândit să profite de un loc, la fel de bun ca la orice azil, dar care era gratis.
După câteva cazuri, Pașca s-a prins și a decis să facă oficială treaba asta, fiindcă el stabilise segmentul căruia i se adresează îngrijirile oferite de așezămintele sale.
A cerut ca celor pe care autoritățile îi trimit să li se facă un fel de anchetă socială, care să demonstreze această stare de fapt.
I s-a comunicat, însă, la un moment dat, că unii au, totuși, copii, dar aceștia nu vor să aibă grijă de ei. Și ca să-i primească, i s-a dat la dosar declarația de abandon – „Subsemnantul cutare, îmi abandonez părintele…”
Problema lui Pașca este că statul s-a obrăznicit.
Dacă tot primea pacienți care nu aveau loc în altă parte, i-au expediat pe unii care nu aveau ce căuta acolo, ci în clinici de paliație, sau pe unii care ar fi trebuit să treacă mai întâi pe la spital, înainte de așezămintele de la Dumbrava, pentru care chiar nu avea personal specializat și condiții de spital.
Sau pacienți cu grave dizabilități psihice, pe care – nu știu cum, și într-o zi aș vrea să aflu – îi controla oarecum prin mediul înconjurător. Curte, flori, oameni care nu-i resping, fără să fi fost specializați sau să fi avut măcar noțiuni primare de psihologie.
El însuși este un om simplu și complet asumat, fără false modestii, dar care își cunoaște limitele și a știut că își forțează norocul. De aceea a și încercat să oprească fluxul de pacienți, dar nu l-a mai ascultat nimeni. Chiar nu aveau ce face cu oamenii ăia, așa că i-au deversat în continuare cazurile disperate, dacă omul nu refuza și nici nu se mai cheltuiau bani de la stat.
Cert e că întreaga acțiune, în care Dumbrava celor amărâți s-a transformat în circ mediatic, lucrat profi ca să fie folosit politic, a devenit un bumerang în momentul ăsta.
Dosarul se referă la perioada 2020 – prezent, deși treaba merge de 20 de ani, fiindcă abia în acel an băieții lui Pașca au împlinit 18 ani, iar un „grup infracțional organizat” e musai să aibă minimum trei membri majori.
„Victimele”, inițial 210, nu sunt identificate, procurorul s-a constituit parte pentru 128 de pacienți cu dizabilități psihice rezultați, cel mai probabil, în urma triajului psihiatrului Diaconu din câmp. Acesta a și lansat din prima zi concepte originale pentru psihiatrie, cum ar fi „mizeria psihologică” sau interpretări ale aservirii și exploatării, ca să se potrivească poveștii cu grupul infracțional.
Pozele „câmpului cu cruci”, fotografiate și prezentate dintr-un anumit unghi pentru impact maxim, s-au fâsâit.
Cât despre prejudiciu, nimeni n-a înțeles nimic, că nu se știe pe cine a prejudiciat, din moment ce donațiile au fost folosite pentru mii de pacienți și înseamnă cam a zecea pare din ce cheltuie statul oficial, pentru același număr de pacienți.
„Azilele groazei” erau doar despre groaza cu care se uita statul la acești oameni.
Lumea s-a revoltat, pentru că în acel loc, fără standarde și fără ștampile, chiar se întâmplau chestii bune, iar alte mii de voluntari și oameni de toate felurile chiar au făcut parte din ele.
Procesul își va urma calea și spun sincer că nu pot să fac nicio apreciere în privința evoluției sau a finalității sale.
Cert e că acest gen de așezăminte, mai mult adăposturi decât azile, dacă ar fi integrate în comunitate, ar putea fi o soluție la criza urâtă a asistenței sociale din România.
Mai puțină concentrare pe numărul plăcilor de faianță, mai multă atenție la anchetele sociale, orientare spre comune și sate, unde o pătură socială ar putea găsi de muncă, reglementări de parteneriat între stat și acest tip de așezăminte, controale regulate și decente.
Fenomenul și curentul create cu această ocazie, însă, nu pot fi ignorate, mai ales că urmează ca generația numeroasă a decrețeilor să se pensioneze și să aibă nevoie de îngrijiri și soluții în următorul deceniu.
Lucrurile sunt simple – a spus Pașca joi seară. Atât de simple, încât oamenilor nu le vine să creadă – și atunci le complică, doar ca să le înțeleagă.
Și iată, am citat din liderul unui grup infracțional care, în România, șterge la kur oamenii străzii.
Mai era o duduie constanteanca, care era ofuscata cum ca nu a putut sa ia legatura cu tatăl ei internat acolo, la Dumbrava, pretinzând ca personalul ii lua telefonul tatalui si nu-l lasă sa vorbească la telefon. Dar mă întreb așa ca un om cu țiglele pe casa, de ce cucoana nu ți-ai urcat fundul in mașina si sa tragi o fuga pana la Dumbrava sa vezi care e situația? De ce ți-ai abandonat parintele la sute de km si nu te-ai dus măcar o data in an sa îl vezi? Acum vii si te lamentezi, unde? La DIICOT, bineînțeles, ca sa fie povestea mai siropoasa. Fir-ati ai dr……..