Realitățile pandemiei de coronavirus contrazic încă un mit care ajunsese să fie acceptat chiar de oameni cu pretenții: „dictaturile gestionează mai bine crizele decât democrațiile”. Adevărul este că prima dictatură a lumii, China, este responsabilă de “explozia” pandemiei, prin gestionarea proastă a situației. Cel de-al doilea mare stat dictatorial de pe glob, Rusia, a ajuns pe locul 2 în lume ca număr de infecții. Alte două regimuri autocratice, Turcia și Iran, sunt între primele 10 cele mai afectate țări.
În cele din urmă, și sloganul de mai sus se dovedește doar o altă găselniță de propagandă. Teoria stă în picioare până când apare, într-adevăr, criza majoră invocată.
Cum „a gestionat mai bine China decât democrațiile” criza Covid-19: epidemia a fost ținută secretă săptămâni la rând. S-a pierdut astfel momentul când putea fi stopată
Situația e simplă: pandemia de coronavirus a “explodat” în orașul Wuhan, din provincia Hubei, China. Guvernul comunist este acuzat chiar la nivel guvernamental de alte state că a gestionat catastrofal situația, încercând mai întâi să ascundă epidemia. S-au pierdut săptămâni prețioase și multe vieți ale oamenilor din Wuhan neștiutori, care se infectau pentru că autoritățile nu le spuneau despre pericol.
China pretinde azi că a stăpânit virusul și, de săptămâni bune, raportează câte 2-3 cazuri pe zi. Conform statisticilor oficiale, s-au consemnat 82.967 de infecții și 4.634 decese. Miercuri, 20 mai, s-au raportat doar doi infectați în țara cu 1,4 miliarde de locuitori.
În timp ce la Organizația Mondială a Sănătății anunță că totul e bine, autoritățile chineze au decis zilele trecute intrarea în carantină a unor localități cu milioane de locuitori. China e și azi țara care refuză să comunice numărul de teste efectuate. Așa ceva nu se mai întâlnește decât la câteva alte state: Algeria, Camerun, Tadjikistan, Congo și Somalia.
Rusia a ajuns pe locul 2 în lume la numărul de cazuri. Medicii care s-au plâns de condițiile în care luptă cu virusul au căzut de la etaj
Rusia, un alt stat autoritarist mult-lăudat de adepții regimurilor forte, se dovedește, ca și China, contraexemplul perfect al axiomei “dictaturile reacționează mai bine la criză decât democrațiile”.
Rusia este azi pe locul doi în lume la numărul de infecții cu noul coronavirus. Nu mai puțin de 317.554 de cazuri au fost deja confirmate.
Țara lui Putin face notă discordantă cu Estul Europei, unde “democrații fragile” precum cele din Polonia, România, Bulgaria sau Slovacia au reușit să țină sub control epidemia.
Numai în ultimele 24 de ore în Rusia s-au raportat 8.849 de cazuri noi. Autoritățile au raportat până acum 3.099 de morți, dar cifra este chestionabilă.
Câțiva doctori care criticat regimul, plângându-se că sunt lăsați de stat să lupte cu mâinile goale împotriva virusului, și-au pierdut viața în accidente neobișnuite, căzând pe fereastră. Ruși obișnuiți au filmat cozi kilometrice de ambulanțe care așteptau să intre în spitalele rusești.
Turcia lui Erdogan s-a ocupat de imagine în timp ce a ajuns pe locul 9 în lume la numărul de cazuri. Iranul trăiește un coșmar perpetuu
Turcia sultanului Erdogan este pe locul 9 în lume la numărul de cazuri de coronavirus, cu 152.587 de oameni confirmați ca fiind infectați. Până acum, există 4.222 de victime.
În această criză, Erdogan – la fel ca Putin – a jucat inteligent cartea propagandei, iar Turcia a făcut diverse gesturi publice popularizate intens. A făcut donații de echipament și a oferit ajutor.
Iranul este cel de-al patrulea stat autoritarist important al lumii – și pe locul 10 în clasamentul infecțiilor cu coronavirus. Dictatura teocratică de la Teheran a fost lovită cumplit. Practic, după China, Iranul este a doua țară în care a izbucnit epidemia. S-au înregistrat, în mod oficial, 129.341 de cazuri confirmate și 7.249 de morți.
Veștile de acolo, venite astă-iarnă, când în restul lumii încă nu ajunsese virusul, erau incredibile. S-au infectat zeci de parlamentari, membri ai guvernului și ayatollahi, unii dintre aceștia decedând din cauza bolii.
În același timp, Iranul este și un caz atipic, pentru că această țară pare pur și simplu incapabilă să iasă din epidemie, deși au trecut trei luni de la izbucnirea ei. Miercuri, 20 mai, au fost 2.346 de cazuri noi.
Situația s-a agravat la sfârșitul lunii februarie, când numărul de noi infectați pe zi a început să crească vertiginos. Un prim vârf al epidemiei s-a atins pe 30 martie, când au fost raportate 3.186 de cazuri noi.
Apoi, trendul s-a inversat și se părea că Iranul a depășit momentul greu. Pe 2 mai s-au înregistrat “doar” 802 cazuri, minim nemaiatins din 9 martie (adică de aproape două luni).
După asta, în mod surprinzător, epidemia și-a luat din nou avânt. Numărul de cazuri a început iar să crească și acum nimeni nu știe încotro va evolua situația.
Ar mai fi, desigur, Coreea de Nord. Dar dincolo de granițele acestui stat nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat. Din când în când, mai apar zvonuri. Acel popor, blestemat să trăiască în cea mai rea dintre distopiile imaginate vreodată, își trăiește drama departe de ochii umanității, dar atent vegheat de cei ai regimului comunist. România a trăit, cândva, o formă a acelei nebunii, și încă mai suferă de pe urma sechelelor, cu oameni – destui chiar în funcții – preocupați nu să evite nenorocirile, ci să nu se afle de ele.
Concluzia: regimurile dictatoriale arată bine doar pe hârtie. Nu sunt mai eficiente, dar mint mai bine
Concluzia celor de mai sus confirmă – deloc surprinzător – teoria. Singurul capitol la care se descurcă mai bine regimurile dictatoriale și cele opresive este propaganda.
Așa s-a întâmplat mereu – Italia lui Mussolini, Germania lui Hitler, Uniunea Sovietică a lui Stalin au fost idealizate, simpatizate, susținute de oameni atât timp cât au reușit să țină secret ce se petrecea în realitate acolo.
China și Rusia de azi se pricep să-și proiecteze în exterior umbra puterii, aparența de eficiență, ordine, disciplină, ideea de “siguranță a cetățeanului”.
Periodic, realitatea vine să bage în criză această imagine prefabricată cu atâtea eforturi.
Să nu uităm: precedenta criză majoră a omenirii a plecat tot de la gestionarea dezastruoasă a situației într-o dictatură.
În noaptea de vineri, 25, spre sâmbătă, 26 aprilie 1986, la Cernobâl, presați de conducerea Partidului să raporteze că și-au îndeplinit ordinele, specialiștii de la o centrală nucleară sovietică au nesocotit semnele de pericol și au continuat niște teste care eșuaseră și în zilele precedente.
Nu știau că rapoartele alarmante privind pericolele tehnologiei folosite fuseseră secretizate de KGB. Reactorul numărul 4 a explodat, producând cea mai mare catastrofă din istoria umanității.
Nici azi nu știm câți oameni au murit, ca urmare a exploziei, atât în mod direct – dintre „lichidatorii” expuși de autorități, pentru că n-au fost avertizați și nici echipați corespunzător –, cât și indirect, din cauza bolilor provocate de radiații.
Organizația Mondială a Sănătății estima în august 1986, la 4 luni după dezastru, că s-au înregistrat 4.000 de morți. Creșterea ulterioară a incidenței bolilor fatale, atât printre adulți, cât și printre copii, la nivelul întregii Europe, a fost pusă în legătură directă cu ce s-a întâmplat în cea mai neagră zi din istoria omenirii.
Inițial, după ce a încercat să ascundă dezastrul, regimul comunist a recunoscut 2 (două) victime la Cernobâl. Ulterior, cifra oficială a fost stabilită la 31.
