Joi, 4 iunie. Eram la Biblioteca Academiei din Cluj și descriam liniștit manuscrise. Mă sună Eugen Tomac: „Ai vrea să ocupi fotoliul domnului Pleșu dacă sunt desemnat prim-ministru?” „Care fotoliu?” „La Ministerul Culturii.” „Hmmm… primul instinct e să spun nu. Dar lasă-mă să mă gândesc câteva zile!”
Adevărul e că mă scoate din treburi. Am pe rol așa: examene, licențe, rapoarte doctorale, susținere de doctorat, școală de vară internațională organizată la Cluj în iulie, conferință internațională cu 30 de invitați organizată în septembrie, expoziție de manuscrise de organizat tot în septembrie, grant de condus, cu 100 manuscrise de catalogat, publicații, conferințe, drum la New York în august cu bilete cumpărate dinainte de războiul din Iran, două cărți sub contract de predat până în 2027, patru doctoranzi de îndrumat, cursuri pe care nu le poate ține nimeni în locul meu.
La acestea se adaugă îngrijirea mamei, care are nevoie de mine zilnic.
Salariul meu la Cluj (profesor plin cu 25+ ani vechime și gradație de merit + grant) e mai mare decât cel de ministru.
Nu caut funcții, fug de ele. La începutul anului am refuzat Ambasada de la Roma. Nu am candidat niciodată la vreo funcție în Universitatea Babeș-Bolyai (UBB): nici măcar șef de catedră. Nu sunt sinecurist, ci universitar (și oricum, o ambasadă grea sau un minister nu sunt sinecuri, ci muncești de-ți sar capacele; sinecură e o ambasadă la soare pe unde nu trece nimeni, membru al Academiei, care ia 4.000 lei lunar pe viață, fără vreo obligație, sau membru plătit 2.000 de euro pe lună într-un Consiliu de Administrație – ălea sunt sinecuri, nu un ministeriat).
Cristiana, soția mea, spune, ca de obicei, NU. „Nu, nu, nu. O să-ți distrugi sănătatea cu naveta, ca taică-tu. Te cunosc, vei încerca să duci și minister, și grant, și cursuri – și o să mori la 50 de ani. Nu-ți aduce nimic, e numai vanitatea ta, stai liniștit! Te vor înjura toți, nu vei avea bani de niciun proiect, doar îți dai peste cap toată viața.”
Dar nu subestimați ambiția unui bărbat de 50 de ani care știe că nu e chiar ultimul bou, într-o țară altminteri plină de boi agramați în funcții înalte! În plus, trebuie să răspunzi când țara te cheamă, dacă tot te declari patriot și te exprimi zilnic despre situația politică. Apoi, ai șansa să faci câteva lucruri bune: urmărești zilnic renovarea de la Batthyaneum; mai urnești două-trei renovări prin țară; faci câteva concursuri cinstite, unde ajung oameni buni la șefia unor muzee, teatre etc.; poate reduci TVA la carte la 5% și ajuți industria cărții, care gâfâie în țara unde se citește cel mai puțin din UE.
Îmi sun prietenii apropiați, ca să-i întreb dacă ar accepta: Teodor Baconschi, Horia Patapievici, Sever Voinescu. Da, da, nu. Horia spune: „Dragul meu, și dacă nu poți face nimic, măcar poți opri câteva porcării și tot e ceva”. Sun câțiva directori de instituții de cultură cu care sunt prieten: „Dacă accept, ce pot face bun pentru instituția voastră?”. Primesc idei.
Mă frământ două zile, consiliu de familie. Matei (fiu-meu), Ina (soră-mea): „Vezi-ți de treabă!”. Mama e mândră. Ea aprobă oricum orice fac, fiindcă știe că nu fac porcării. Nu se gândește că, dacă voi fi mai mult la București, nu mă voi mai putea ocupa de ea. Vom găsi soluții.
Mă consult și cu socrii, bucureșteni. Nu aș cere apartament RAAPPS, ci aș locui la ei, modest, în cele două camere care ne sunt rezervate la etajul vechii lor căsuțe din Sectorul 3, care așteaptă de jumătate de an aviz ca să-și repare țiglele și să nu mai plouă în casă.
Mă gândesc: e totuși o șansă să fac ceva. Degeaba tot comentez politica dacă, atunci când mi se oferă șansa să chiar fac ceva, mă trag în spate. Nu trebuie să-mi fie frică. „Te va răni și vei suferi”, îmi spune Sever Voinescu. A trecut prin politică mai mult decât mine, a văzut multe, știe. Știu și eu că așa va fi. „E o șansă, nu știi dacă ți se va oferi a doua oară”, spune Doru B. A fost ministru, a făcut lucruri mari pentru țară (l-a adus pe Papa Ioan Paul II la București, a semnat Deveselu la Casa Albă, a făcut parteneriat strategic cu Franța, a creat grupul „Prietenii Republicii Moldova în UE”), a suferit un tratament injust după mandat (Iohannis l-a marginalizat într-un mod abject).
În plus, cu Nicușor Dan și Eugen Tomac sunt amic. Pe primul îl știu din 1997. Ne întâlneam des la „Ulm” (45, rue d’Ulm, sediul central al École Normale Supérieure), mâncam împreună la CROUS sau la „Pot” (cantina școlii), frecventam seminarul lui românesc. A fost și la mine acasă, în Mănăștur, în vara lui 1998, când am dat o petrecere. Am dansat toți, ca tineri de 20+ ce eram, îndrăgostiți de colegele noastre de la ENS. Atunci am cunoscut-o pe Cristiana, care peste un an avea să devină soția mea. După ce Nicușor a revenit, patriotic, în țară, i-am trimis un proiect pentru zona literară a unei Școli Normale Superioare la București. N-a ieșit decât parțial, pe mate. Ne-am revăzut sporadic după 2010. N-am mai comunicat în ultimul deceniu, dar i-am sprijinit cu drag și cu entuziasm în 2025 candidatura la Președinție. Simțeam un soi de elan pașoptist: unul dintre cei întorși de la Paris chiar poate conduce țara. Cred și acum că e o mare șansă că a câștigat el, nu Antonescu sau Simion.
Cu Eugen Tomac mă știu din decembrie 2009: el era secretar de stat pentru românii de pretutindeni, eu consilier la cabinetul dragului meu prieten Teodor Baconschi, la MAE. Brav basarabean patriot, cu intonația irezistibil modulată de dulșele grai moldav, politicos, cordial, franc. Am fondat împreună PMP, în care eu am rezistat doar un an din motive de Udrea; el și-a continuat abil cariera politică. Am bătut țara împreună cu PMP, a fost de mai multe ori la mine acasă, am mers împreună cu mașina prin țară. Eu nu mai fac politică din 2015, după o implicare efemeră de trei ani. Dar morbul mi-a rămas. Iată că acum prietenul meu avea perspectiva de a ajunge prim-ministru!
Eram, așadar, un grup de amici care, într-o conjunctură complicată pentru țară, puteau face ceva (sau așa credeam). Aș fi fost prieten cu premierul și amic cu președintele – ceea ce nu-i puțin pentru un pârlit de ministru cu buget minuscul (1,4 miliarde de lei – vreo 260 de milioane de euro). În plus, eram amic și cu Sorin Costreie (fusesem colegi de an la NEC), care urma să devină vicepremier. Ce mai, suna bine, onorabil, perfect. O companie deopotrivă amicală și agreabilă.
După două nopți nedormite și zile de iritabilitate maximă încasate, cu stoicismul obișnuit, de „sfânta Cristiana”, cum îi spune soră-mea (căci noi, armânii, suntem temperamentali), decid să-i spun „da” lui Eugen în ziua de duminică. „Adi, e cea mai mare bucurie a mea pe ziua de azi”. Îmi cere un mic plan, câteva idei, îi trimit. Îl rog să nu anunțe oficial. E om de cuvânt, nu mă pomenește nici în interviul de la Gâdea (hmmm!!!), nici în altele. Numele meu circulă public pe surse, îmi apare poza la televiziuni. Vecinii încep să se uite pieziș la mine. Idem lumea pe stradă. La fel, comitetul de bătrâni abonați la băncile din fața blocului de garsoniere al mamei. O doamnă îmi zice: „Bună ziua, dom’ ministru”. „Să nu ne grăbim, doamnă!” Încep să primesc înjurături, amenințări, dar și felicitări și propuneri de proiecte pe telefon, mail, WhatsApp și pe Facebook.
Eugen îmi spune că va trece guvernul. Îl întreb dacă e cazul să vin la București, să mă întâlnesc cu oameni din minister, să întreb de proiecte, să pregătesc audierea cu cel mai înverșunat dușman actual, fostul prieten Mihai Neamțu, care deja mă înjura preventiv. Da, e o bună idee. Îl întreb și pe amicul Mihai Ghyka dacă ar vrea să fie în echipă (mai fusese de două ori în minister, alături de Toader Paleologu și Vlad Alexandrescu, avea experiență). Acceptă și îmi dă sfaturi bune. Mai contactez doi, trei oameni de excelentă calitate, cu experiență în managementul cultural, pe care i-aș vrea în echipă. Decid să merg la București joi.
Nu comunic nimic public. Orice aș zice, risc să-i compromit lui Eugen negocierile. Eugen îmi spune că PSD-iștii s-au opus la numele meu – „Papahagi, ăla care ne înjură zilnic?” –, dar a reușit să-i convingă să mă accepte. Acum voi fi nevoit să înghit în sec. Să fiu urban chiar și cu Pesedaurul. Uf, mare c…ă politica asta! Dar una e să fii om liber, alta e să fii demnitar. Trebuie să înveți să-ți ții gura, dacă vrei să faci ceva. Altfel te paște rapid o moțiune, remanierea, sau ești blocat la fiecare pas.
Negocierile avansează greu. Eugen mă ține la curent. Deși nu-i spuseseră un „nu” ferm președintelui la negocierile din luna anterioară, PNL, USR și UDMR se opun acum ferm Guvernului Tomac. Apar nume noi pe listă, unii se vădesc apropiați de PSD. Trebuia făcute concesii. Înțeleg.
Îi spun lui Eugen: „Eu numai cu voturile PSD și ceva strânsură de la ex-SOS/POT nu sunt dispus să ajung ministru”. „Adi, nu vreau să te compromit. De aceea nici nu ți-am anunțat oficial numele. Dacă așa stau treburile, îți spun și te retragi onorabil.” Apreciez asta.
Miercuri seara aveam zbor la București, la 19.50. O duc pe mama la dentist la 17.00, termină la 18.00. Zborul se amână pe 21.30. Mă frământ. Să merg, să nu merg? „Nu mergi niciunde”, spune Cristiana. „Totuși, i-am promis lui Eugen.”
Mai am timp. N-am făcut valiza. Simpla perspectivă de-a purta iar costum pe căldurile ăstea mă exasperează. În avion se șifonează sacoul. Urăsc să zbor în costum. Renunț la zbor. Aflu că, în realitate, avionul a decolat abia la 22.30 și a aterizat la 23.30. Asta e viața de ministru: un rahat. Poți fi oricine, cu orarul Tarom nu te pui, săptămânal îți pierzi nopțile în costum și cravată prin aeroporturi.
Îl urmăresc pe Eugen la B1. E tensionat, primise refuzuri ferme de la Bolojan, Fritz și Kelemen. Mai are însă niște runde de discuții cu ei.
Refuzurile devin definitive. Îi scriu lui Eugen: „În condițiile în care PNL, USR și UDMR nu votează guvernul, eu nu mai sunt dispus să vin”. În fond, de ce aș îndura ofensele lui Mike și ale fiicei lui VC Tudor, doar pentru ca să figurez pe lista unui guvern fără șanse? Sau, dacă singura șansă e să ne voteze PSD, de ce aș accepta să fiu acuzat că fac parte dintr-un guvern marionetă a PSD, când e arhicunoscută antipatia mea pentru PSD?
Vineri dimineața, agreez cu Eugen să mă retrag. E prima mea comunicare publică. Îl susțin în continuare, cum e firesc și loial și onorabil. Anunț că mă retrag de pe listă și răsuflu ușurat.
Mă sună, adorabil, Andrei Pleșu (cât îl iubesc pe acest om!). Îmi telefonase și când se anunțase numele meu, ca să mă felicite. „Adrian, te felicit și acum că ai scăpat.” La prima felicitare îi spusesem că Eugen m-a întrebat dacă vreau să ocup „fotoliul lui Andrei Pleșu”. A chicotit măgulit. „Dvs. ați deschis acest drum în 1990 și speram să nu vă dezamăgesc. Aveam și o glumiță, dacă îmi permiteți. Aș fi spus la audieri: «Credeți că nu pot umple fotoliul lui Andrei Pleșu? Uitați-vă mai bine la mine!»” Mă amuză să fiu autoironic cu propria corpolență. Domnului Pleșu i-a plăcut gluma.
Mă sună alți prieteni, ca Mircea Mihăieș, care mă sprijinise: „Bine că ai scăpat. La ICR a stat Curtea de Conturi nu știu câte luni ca să găsească orice și să-l trimită pe Horia la închisoare. Te-ar fi vânat”.
Apoi urmează tot ce știți public până duminică. Azi, aflu din presă că președintele deja avea discuții cu dl. Veștea de miercuri, când eu mă pregăteam să zbor la București (noroc cu Cristiana și amânarea zborului, care m-au scutit de o pierdere de timp).
Politica e cinică. Nu se încurcă un șef de stat într-o listă de miniștri potențiali, ținuți pe stand-by. Duminică mi-a venit doar să înjur. Dar era ziua Domnului, așa că am proferat doar jumătate din profanitățile care mă ispiteau. Seara am mers la un excelent spectacol de teatru (O’Neill, ”Lungul drum al zilei către noapte”, splendid regizat de Mihaela Panainte și excelent jucat).
Azi m-am trezit senin, mi-am făcut calendarul pe săptămâna asta, am văzut că arată mult mai bine fără audieri la comisia lui Mike și înjurături nemeritate, și i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ferit și de asta.
M-am gândit să vă povestesc tuturor cum a fost.
Cluj-Napoca, 15 iunie 2026
CEL MAI PROBABIL tomac STIA DE TOATA „CONSPIRATIA”, ERA PARTE DIN EA. SI „V-A FACUT”, CA SA PARA CREDIBIL.
CE S-A PETRECUT SI SE PETRECE IN ACEASTA PERIOADA E, PRIN EFECTE, O NOUA MINERIADA.
DAR PE TOTI CARE AU ORGANIZAT-O II DOARE-N P., SI O SPUN SI PUBLIC PRIN „GURA” MARIONETELOR LOR.
ORI DE CATE ORI SPUN „pentru romania” SA NE IMAGINAM FOTOGRAFIA LOR CU MANA PE BUZUNARELE DOLDORA DE BANI.
☝👏👏🙌👍
Total = conform realitatii: adica dk. Tomac a stiut ca a jucat doar un rol simulat de prima-varianta-de-fatada-care-nu-intra-in-discutie, exact similara cu varianta-Vestea, tot simulata. Dl. Tomac are constructie de consilier, NU de lider. Daca dl. Papahagi are multa experienta politica, atunci povestea dansului de mai sus este doar o „relatare” fermecatoare. Daca inca nu are multa experienta politica, atunci cu siguranta va avea dupa simularea propunerii venita din partea „pretenului” domn Tomac.
Minunat articol! Mai dezvăluie un pic din ceea ce se intimpla in spatele cortinei! Hua PSD, Hua AUR!!!
Imbratișări calde Adrian Papahagi, mă simt bine când, prin scris,aici, regăsesc un intelectual adevărat, onest, cinstit și de onoare. Toți cei menționați, în acest articol încărcat de eleganță și profunzime sinceră, așa cum este domnia ta, sunt, nu doar prieteni, dar profesioniștii incontestabili ai intelectualității românești. Aș adăuga, în aceeași notă, oameni fabuloși; Gabriel Liiceanu, Vasile Popovici, Dorin Dobrincu, Vladimir Tismăneanu, Ioana Pavelescu, Cosmin Popa și alții. Gânduri bune tuturor și sănătate multă, multă!
Dle Papahagi mai aveti prieteni, in afara de ND si Tomac? 🙂
Parca spuneati ca v-au cam parasit prietenii.
Bine ati facut ca ati refuzat.
Nu erati potrivit pentru a fi ministru in vremuri precum cea de acum. Sunteti cult, acoperit de merite, bun, prietenos, dornic sa fie totul corect, sa fie bine. Ati fi un ministru ideal, dar in vremuri mai dulci, mai roz.
Acum, e vijelie. Chiar si la Ministerul Culturii este nevoie nu de purtatori de ramuri de maslin, ci de luptatori darji, hotarati sa curete drumul de hatisuri si de namolul care l-au infundat.
Din pacate, din astia nu prea exista. Sau, ii evita Nicusor.
Uraganul Bolojan a fost potolit de Dan,
Cu concursul lui Grindeanu si-al lui Simion-golanu”!
Dar tot raul e spre bine, ca, dac-a facut lumina,
Sobolanii din camara vor migra… catre latrina!?
Sa vedem ce mai urmeaza, ca cerul e-nvolburat
Si de nu se limpezeste, Dan va fi…descaunat!!
Nu stiu ce o sa urmeze, presimtirile-mi sunt sumbre
Nu vad soare, nici lumina. Numai hau si numai umbre…
In materie de versuri, doar atata pot da eu. Trec la proza, Mutulica, fiindca n-am talentul tau:
Am presimtiti tare rele. S-ar parea ca firescul nostru, al romanilor, este societatea in care dicteaza nemernicii si slugile lor. Iesirea din starea asta ne este imposibila, sau ne aduce suferinte si mai mari.
Asta o fi soarta romanilor…
Daca Romania avea un Milei, nici nu mai era nevoie de dumneavoastra si de Min Culturii.
D-le Papahagi. Episodul; ministru în guvernul Tomac, are importantă minoră pentru alegătorii lui N D , cei care au fost înșelați de către individ. Deoarece recunoaștem fondul onest al valorilor dumneavoastră morale, vă rugăm să vă asumați faptul că ați fost ca și noi victima imposibilului: cunoastrea sufletului omenesc. Aveți, vă rog accest curaj.
Dle Profesor, ati procedat cu buna credinta si corect la fiecare pas. Mult respect.
profesor, sunteti un oportunist sau un santajat?
Daca spuneti adevarul, va iertam pe jumatate.
Spune-mi cu cine te însoțești că să-ti zic cine ești. Prietenii pe care ii menționați sunt în majoritate foști activiști ai PD, unii dintre ei scoși în mod straniu din starea de conservare. Zelul cu care s-au implicat Băsescu și foștii săi colaboratori in dezbaterea publică a evenimentului intern curent indică starea de dihonie perpetua care domină societatea românească. Despre M Ghika nu am informații și de aceea nu mă pot pronunța. Unică persoană care inspiră – cu rezerve – respect este T . Bakonschi. Acceptarea prieteniei – chiar și temporare – cu M Neamțu și cu Sever Voinescu, demonstrează în cel mai bun caz o mare doză de naivitate, la fel cum și selectarea și promovarea lui N D s-a înscris în acelasi exces de încredere în aparente. Amintirea relațiilor cu prietenii PD-isti, păcătuiește prin omiterea creșterii și descreșterii PD. pe linia Iliescu, FSN, PETRE ROMAN, Băsescu – Udrea, PDL, insotită de înlocuirea corupției PSD cu cea a PD metamorfozat peste noapte din partid socialist, în partid popular. Conștiința și convingerile oamenilor, nu se pot schimba prin decrete. Care este misiunea comuniștilor de gradul 3, se poate constata, reamintind asaltul asupra PNL începand din 2021, care se dorește finalizat prin capturarea singurului partid cu principii real democratice.
Ca membru incontestabil al culturii transilvănene, cu pilonul său clujean, ar trebui să vă amintiți cu fiecare cuvânt scris, destinat publicului, de istoria ultimilor 100 de ani ai Transilvaniei, de uitații martiri și eroi ai acestui. neam, care asteaptă și așteaptă – doar atăt -dreptatea. Voi menționa un singur nume, care ar trebui să ne determine sa ne inclinăm capul, atunci când îl rostim: Doinea Cornea.