Scriam prin aprilie despre Francis Fukuyama că e intelectualul care greșește mai corect și mai relevant decât au dreptate alții. Problema nu e că greșește, toți greșim, problema e că greșelile nu sunt doar ale lui, și reflectă niște erori de analiză recurente pentru gânditorii liberali.
Fukuyama a traversat Germania în săptămânile în care AfD a câștigat Saxonia-Anhalt cu 43,8%, CDU a căzut sub pragul de 5% în Mecklenburg-Pomerania Inferioară, iar explicația sa, expusă în articolul din această săptămână, este că est-germanii au primit bani, drepturi și stat social, dar nu respect (pentru că știm să distribuim resursele, ne lipsește doar o metodă de a distribui respectul).
Fukuyama tratează demnitatea ca pe un transfer bugetar, ceva ce un stat mai atent ar putea aloca mai echitabil, cu un program bine gândit și un comisar pentru Est, o gândire tehnocratică pe care Fukuyama o critică de altfel la alții, comițând și destule erori factuale. Fukuyama scrie că în RDG nu existase practic nicio imigrație non-europeană. În 1989 trăiau acolo aproape 94.000 de muncitori contractuali, dintre care 60.000 de vietnamezi. Statul îi ținea în cămine și interzicea contactele private cu localnicii. Est-germanii n-au fost lipsiți de experiența celuilalt, au fost educați să-l privească de la distanță, o moștenire mai toxică decât o simplă absență.
Fukuyama mai scrie că educația despre trecutul nazist nu s-a petrecut în Est. RDG s-a întemeiat însă pe antifascism, cu Buchenwaldul transformat în memorial național, cu martiri, ceremonii. Problema n-a fost tăcerea, ci faptul că vina era exportată integral în cealaltă Germanie (în Vest, procesele de la Auschwitz au început abia în 1963).
Nici argumentul reprezentării nu stă în picioare, pentru că Germania a fost condusă 16 ani de o cancelară crescută în RDG. Dacă AfD ar fi răzbunarea Estului disprețuit, n-ar avea ce căuta la 18,8% în Baden-Württemberg și pe primul loc în localități în care nimeni n-a fost privit de sus de un vest-german, pentru simplul motiv că toți sunt vest-germani. Partidul a fost fondat în Hessa, lângă Frankfurt, ceea ce demonstrează că acest fenomen cvasi-religios a ajuns în Est purtat de misionari din Vest.
Nimic din toate acestea nu neagă resentimentul regional, ci doar faptul că el ar fi motorul ascensiunii extremei drepte. Resentimentul e materia primă, abundentă în toate societățile post-industriale, însă diferența o face cine îl prelucrează și în ce formă.
În această săptămână am avut plăcerea de a-l cunoaște pe Roderich Kiesewetter, parlamentar CDU, care deplângea faptul că partidul său a preluat o parte din temele suveraniste încercând să recupereze o parte din electoratul AfD, o alunecare inutilă electoral către extremism, păstorită de un cancelar, Merz, care definise Partidul Verzilor (și nu AfD) drept principalul adversar al CDU.
În ”De ce suveranismul?” am tratat suveranismul ca pe o religie seculară, adică un sistem care reduce entropia socială. Sacralizează națiunea, își numește dușmanii, oferă o istorie a căderii și o promisiune de mântuire, transformă confuzia în ordine. Religiile de acest fel nu apar acolo unde lipsește respectul, ci acolo unde se prăbușește un sistem de sens.
Estul german a trăit asta după 1990, când a pierdut o religie civilă întreagă, cu liturghia ei antifascistă și cu certitudinea că istoria are o direcție. Potrivit analizei Fundației Konrad Adenauer, AfD a luat în septembrie 47% printre cei fără confesiune și doar 33% printre protestanți și 32% printre catolici.
Mecanismul nu depinde de numărul credincioșilor. În Saxonia-Anhalt creștinii sunt sub 14% din populație. La noi, potrivit Pew, 86% se declară ortodocși, însă doar 24% merg săptămânal la biserică, iar 74% cred că trebuie să fii ortodox ca să fii român adevărat. Este inversul formulei lui Grace Davie, apartenența fără credință, o identitate etnică din care conținutul religios s-a scurs de mult. Biserica beneficiază de cea mai mare încredere dintre toate instituțiile, dar autoritatea ierarhilor ei s-a erodat destul cât Călin Georgescu să joace rolul profetului cu acces la adevăruri ascunse, iar Diana Șoșoacă pe cel al luptătoarei pentru credință. Fie că biserica e goală, ca în Saxonia-Anhalt, fie că e doar o carcasă identitară, ca în România, credința nouă găsește loc.
Într-un sondaj INSCOP din 2025, peste 66% dintre români spuneau că Ceaușescu a fost un lider bun. Nici aici nu e vorba de comunism, ci de nostalgia după tinerețe, simplitate și certitudine, după o lume în care știai ce e bine și ce e rău pentru că ți se spunea dintr-o singură sursă. George Simion întreba la Piatra Neamț dacă ne-am obișnuit să nu fim mai mult decât o simplă colonie. Fukuyama ar interpreta asta ca pe o cerere de respect, dar eu citesc mitul Pământului Sfânt profanat de străini, un articol de crez care nu dispare când Vestul devine mai… respectuos. Sigur, respectul ajută, și el lipsește cu desăvârșire la politicienii români (din zona liberală, cea care ne interesează), dar nu reprezintă sursa problemei și mai ales nu o rezolvă.
E simplu să dăm vina pe respect, dar cum explicăm simpatiile suveraniste la cei care ”au reușit” în viață? Liberalismul vine cu instituții și transferuri acolo unde oamenii au nevoie de o poveste despre viitor. Cum scria și Marlene Laruelle în articolul din această săptămână, lipsește imaginația. Spre deosebire de ceea ce cred strategii CDU, soluția nu este să furăm temele extremei drepte, ci ca liberalismul să redevină o fabrică de speranțe și să propună un ”plan de a clădi o nouă ordine în societate” (în formularea lui Laruelle).
Să ne înțelegem, sunt de acord cu un stil de comunicare mai populist și mai empatic, cu o preluare a structurilor mitologice din spatele discursului suveranist, așa cum le descriu în carte. Nu sunt de acord însă cu a ceda terenul retoric prin preluarea unor teme ale extremei drepte, și nici cu elitisme și cordoane sanitare care și-au dovedit din plin ineficiența. Cum nu sunt de acord în România cu ideea președintelui de a susține o grupare de crimă organizată în fruntea țării pentru a controla ascensiunea AUR, cauzată tocmai de prezența perenă a unei grupări de crimă organizată în fruntea țării (cu această ocazie, revin și la apelurile precedente de suspendare din funcție a președintelui, la inițiativa PNL și a USR, și nu la cea a AUR).
Fukuyama încă nu înțelege că istoria nu doar că nu s-a încheiat, ci că nu trebuie să se încheie în modul propus de el, pentru că oamenii au nevoie de o direcție, fie ea și greșită, de un trecut, fie el și inventat, și de un viitor care să le adoarmă anxietățile, fie și sub somniferul unor certitudini inventate.
Articol publicat și pe Comunitatea Liberală.
Andrei Colțea este antropolog, istoric, autor, instructor de arte marțiale și cercetător al fenomenelor religioase. A obținut un doctorat în Studii Globale la Universitatea din Shanghai. În prezent este consultant de branding intercultural pentru companii internaționale majore, având experiență profesională și în marketing politic și educație.
