Dacă am citi ideologiile politice exclusiv în funcție de dimensiunea lor temporală, am observa că:
1. extrema dreaptă (rasismele, fascismele, tribalismele și naționalismele de diverse tipuri) e în război cu viitorul și cu prezentul, încercând să le aducă înapoi într-un trecut imaginar (prin omogenizare);
2. extrema stângă (comunismele, socialismele, marxismele, utopiile egalitariste, progresismele corect politice) e în război cu prezentul și cu trecutul, pe care vrea să le șteargă în numele unui viitor utopic (sau mai degrabă distopic, tot prin omogenizare);
3. centrul (capitalismele, liberalismele, democrația în diversele sale forme) e prea puțin preocupat de trecut sau viitor, concentrându-se pe prosperitatea prezentă, domeniul concretului, politici pe termen scurt în scopul acumulării continue de capital și drepturi individuale.
Trecutul glorios la care visează fascismul poate reprezenta orice, de la Vlad Țepeș la Nicolae Ceaușescu sau Klaus Iohannis. Nu prea contează, atâta timp cât ceea ce numim ”sistemul”, în manifestările sale diverse (de la pantaloni roșii care cumpără roșii prin piețe, până la baroni de stepă care cumpără judecători și jurnaliști), vrea să reducă lumea la o fotografie.
Realitatea însă nu stă pe loc, și cu fiecare clipă în care ne agățăm de trecut, rămânem în urma prezentului. Am văzut asta deja în Mongolia, o țară în care unii în continuare trăiesc vremurile lui Ghinggis Haan, iar prezentul a uitat de ei prin ghetouri fără apă, curent electric și canalizare.
Într-o lume în care se dezbat inteligența artificială, energii alternative și războaie cu drone, noi discutăm despre limba bătrână, a sunat Lia, industria calului, Athos și cum să mai refuzăm bani de la Bruxelles.
Aproape că nu mai am ce scrie legat de politica românească fără să mă cuprindă un simț al ridicolului. Clepto-birocrația nu înțelege că toată schema feudală instituționalizată de sugere a banului public nu poate supraviețui, pentru că nicio luptă cu prezentul nu a fost în cele din urmă câștigătoare. Nu au câștigat Mussolini, Hitler, Mao, Kim, Stalin, Fidel… cu siguranță nu pot câștiga Sorin, Călin sau Nicușor.
Însă odată cu ei, noi toți rămânem în urma prezentului, care a ajuns acum doar un punct la orizont. Viitorul și trecutul au măcar scuza că nu există, fiind doar proiecții ale propriilor noastre frici și dorințe. Noi nu avem această scuză, și subzistăm în afara istoriei, din mila Europei și a NATO, sperând că alții ne vor apăra la nesfârșit de consecințele propriilor greșeli. Nici să imităm nu suntem buni: AUR e o caricatură a MAGA, PNL a ajuns o caricatură a liberalismului european (poate nici măcar atât) și a propriei istorii, iar PSD o caricatură a unei caricaturi.
Unele consecințe sunt însă inevitabile; noi toți plătim, de exemplu, alegerea unui președinte dăunător (Dominic Fritz plătește mai mult decât alții, de exemplu, dar pentru o responsabilitate mai mare), în urma unui abuz fără precedent în democrație (anularea neexplicată a alegerilor), abuz pe care de asemenea l-am acceptat fără mari proteste, precum celelalte abuzuri judiciare.
Acum suntem îndemnați să economisim energie, mai ales pentru că România ”nu a avut timp” să-și dezvolte capacitatea de stocare nici la o fracțiune din cea a Bulgariei. Până nu înțelegem că orice ni se întâmplă rău pe stradă, la spital, în metrou, la muncă, în azile, în instituții e o consecință a propriilor noastre alegeri, nu vom putea evita consecințele decât din bunăvoința celor pe care-i înjurăm.
Iar timpul nu mai are de mult răbdare cu noi.
Articol publicat și pe Comunitatea Liberală.
Andrei Colțea este antropolog, istoric, autor, instructor de arte marțiale și cercetător al fenomenelor religioase. A obținut un doctorat în Studii Globale la Universitatea din Shanghai. În prezent este consultant de branding intercultural pentru companii internaționale majore, având experiență profesională și în marketing politic și educație.
