Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 26 iulie 2018.
În acest iulie se împlinesc nişte ani de la plecarea la cei drepţi a tatălui meu. Îi datorez multe în devenirea mea. Dar în tinereţile mele mă certasem cu el, fără să ştiu. Am aflat despre asta într-o zi din 1989, când revenisem acasă (pe atunci noţiunea de „acasă” încă nu se referea la oraşul în care mă mutasem).
Ne aşezaserăm la masă când i-a spus mamei:
– Du-te în beci şi adu un ulcior de vin! Că vreau să mă împac cu Colea (aşa-mi spunea).
– De ce să ne împăcăm, tată, că noi nu ne-am certat niciodată?, i-am reproşat.
– Ba da. Ne-am certat crunt de tot, dar ai uitat.
Mama a adus ulciorul, l-a aşezat între noi, tata a umplut două pahare şi mi-a spus:
– Te rog să mă ierţi!
– Pentru ce?
– Pentru că te-am certat pe nedrept, atunci, demult…
– Când?
– Când erai student…
În acei ani avusesem mari necazuri la universitate. Rectorul Alexei Medvedev ne chema aproape zilnic – pe subsemnatul, pe Aurelian Silvestru, Ion Vicol şi Vasile Romanciuc, studenţi la Facultatea de Ziaristică, în biroul lui. Frazele sale de serviciu erau:
– Кто вы тaкие? (Cine sunteţi voi?) Откуда вы взялись? (De unde aţi apărut?) etc.
Atunci i-a trimis în satul meu, să vadă din ce familie provin, pe doi profesori: Nicolae Brânzilă, care ne preda Istoria URSS, şi Gheorghe Mazilu, lector de literatură moldovenească contemporană. După ce au stat de vorbă cu părinţii mei şi cu mai mulţi consăteni, i-au prezentat lui Medvedev un raport pozitiv, în care spuneau că tata nu a fost nici legionar, nici ”cuzist”, nici nu făcuse parte din garda lui Antonescu sau a Regelui Mihai, că nu avusese proprietăţi, fabrici, uzine, moşii întinse, că era ţăran, fiu de ţăran şi se întorsese din război, ca ostaş mobilizat în Armata Sovietică, fără un picior, fiind contabil în gospodăria agricolă din sat.
Dar Medvedev n-a fost de acord cu raportul lor şi în zilele imediat următoare l-a mai trimis în satul nostru pe Veaceslav Klobuţki, care ne preda Presa Bolşevică. Respectivul n-a mai stat de vorbă cu tata, ci cu brigadierul (satul fiind mic, era o brigadă a colhozului din satul vecin) Ion Hotnog. Acesta şi-a amintit că, întâlnindu-ne la iaz, eu, ştiind că are rude în România, i-am spus că Basarabia e pământ al României şi altele pe care i le-am povestit într-o discuţie privată, în timp ce pescuiam. Klobuţki a pus în raport spusele consăteanului meu, care au tras greu la decizia rectorului.
Atunci, aflând ce mi s-a întâmplat, tata m-a certat ”crunt”, cum zicea el.
– Eu ştiam că ai dreptate. Dar mă temeam să nu te omoare.
În ajunul acelei întâlniri ”de împăcare”, tata fusese la Bender, unde urma să primească o maşină Zaporojeţ din cele repartizate invalizilor.
Tata îmi spune:
– Aşteptam cu mai mulţi veterani să fie aduse maşinile într-o curte mare, când am văzut că în partea opusă se adunase mai multă lume în jurul unui vorbitor. N-aveam ce face şi m-am apropiat şi eu să aud ce spune. Vorbea în ruseşte despre limbă, despre alfabet, despre unii care vor să destrame URSS. Teme cunoscute. La un moment dat am auzit că-ţi rosteşte numele: ”Nicolae Dabija nu vrea limbă. Lui i-i totuna ce limbă vorbiţi voi. El vrea să obţină proprietăţile tatălui său, care a fost primar al Chişinăului”.
Tata-mi spune:
”Mi-am făcut loc mai aproape de el şi l-am întrebat:
– De unde ştii?
– Toată lumea ştie.
– Eşti un mincinos!
– Dar cine eşti mata că mă faci mincinos?
– Sunt tatăl lui Nicolae Dabija.”
Lumea de acolo s-a adunat imediat în jurul tatei: el era unul dintre ei, mergea în cârje, n-avea un picior, iar pe haina lui veche, dar curată, avea prinse câteva medalii ieftine de veteran al războiului.
Tot atunci, agitatorul a dispărut, ca printr-o minune. Iar cei prezenţi au vrut deja de la tata să audă ce-i cu limba asta şi cu alfabetul pe care nu-l dorea cuvântătorul dinainte. Tata le-a răspuns aşa cum a ştiut.
Întâmplarea mi-a povestit-o chiar dânsul, râzând de cum l-a pus la respect pe provocator.
Eram în toiul restructurării gorbacioviste şi toate lucrurile pentru care fusesem exmatriculat de la facultate – limba română, alfabetul latin, numele de român etc. – deveneau, sub ochii lui, legi de stat.
Tata era în acea perioadă cititorul ideal al articolelor mele. Pentru el scriam. Cu dânsul stăteam de vorbă. Lui îi povesteam. Lui îi împărtăşeam gândurile mele. Şi atunci când ne întâlneam, cum aproape că le ştia pe de rost, discutam pe marginea lor, cu unele era de acord, cu altele – mai puţin, le analiza, mi le repovestea aşa cum le înţelesese. De la el am învăţat să-mi scriu articolele accesibil, într-un limbaj simplu cu un mesaj clar, nesofisticat. Le aşterneam cu gândul la tata, întrebându-mă mereu: o să-i placă sau nu?! Dacă o să-i placă lui, o să placă şi altora, în primul rând oamenilor de la ţară, celor fără prea multă şcoală, dar cu suficientă înţelepciune ţărănească.
Când tata a murit, m-am aflat o vreme în derută, apoi am continuat să le scriu astfel, ca şi cum el le mai citeşte şi azi.
Părintele nostru ne-a învăţat să citim şi să scriem devreme, să ne placă muzica românească (pe care o asculta mereu cu lacrimi în ochi), ne mai deprinsese să altoim pomi, să îngrijim de stupi (avea peste 40), să facem bine lucrurile, iar atunci când greşeam, ne corecta cu proverbul lui preferat:
– Parcă eşti meşter de la Hârlău:
Strici bun şi faci rău!
Sau (când vreun tânăr spunea prostii):
– Măi, tu când vorbeşti – să taci!
Pe lângă multele funcţii pe care le îndeplinea în satul nostru mic, tata o avea şi pe cea de bibliotecar. Iar cheia de la bibliotecă mi-o încredinţase mie. Lecţiile mi le făceam în bibliotecă. Şi tot acolo veneau copiii satului ”să ne jucăm”. Multe dintre cărţi le duceam acasă, care era ca o filială a bibliotecii. Astfel, Casa cea Mare era plină cu cărţi aduse de la biblioteca satului. Unii consăteni veneau acasă la noi să împrumute cărţi. Oameni în vârstă nu se ruşinau să citească şi făceau schimb de impresii cu copiii despre cele citite. Pe atunci tot satul – cum nu aveam televizoare, nici alte distracţii – citea.
Eu lecturam cărţile delaolaltă.
Tata a fost primul care mi-a spus:
– Uită-te la numele autorilor! Dacă ai citit o carte care ţi-a plăcut, vezi cine a scris-o şi caută şi alte cărţi scrise de acelaşi autor!
Aşa i-am citit pe Jules Verne, pe Ion Creangă, pe Jack London, pe Maxim Gorki, pe Mark Twain.
Tata se bucura că citesc. Îi creştea inima văzându-mă cu vreo carte în mână.
Eram în clasa a doua când a venit de la Căinari nanul meu (şi finul lui Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării de la 1918), Gheorghe Cotu, iar tata a ridicat de pe masă Opere” de Bogdan Petriceicu-Hașdeu – o carte groasă, cât un trunchi de copac – şi i-a spus cu mândrie:
– Uite ce cărţi citeşte băiatul meu!
Nanu’ a luat volumul, mai degrabă l-a cântărit în palme, s-a uitat, l-a cuprins şi a zis:
– Asta e Biblia noastră.
Nu ştiu dacă nanul Gheorghe îl citise pe B. P. Hașdeu, dar şi el, ca şi tata, rămăsese impresionat de grosimea acelei cărţi.
Nici eu nu înţelesesem prea bine ce-a avut în vedere, pentru că atunci când părintele Serafim, care venise într-o vizită hăt de la Slatina, orăşel din Maramureşul din dreapta Tisei, unde era preot, şi m-a întrebat:
– Ai citit Biblia?
Am răspuns:
– De două ori!, crezând că e vorba de cartea de vreo 600 de pagini cu lucrările lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu.
Tata credea că am să ajung mare pictor.
Când venea la oraş, se întorcea mereu cu ilustrate ce reproduceau tablouri celebre, cu albume ale marilor pictori. Le păstrez şi azi, ca pe nişte odoare de preot. Din ele, aş îndrăzni să cred, am învăţat să visez, dar – lucrul cel mai important – din ele am însuşit Poezia.
El fusese un om simplu. Terminase patru clase în satul Chircăieştii Noi şi îl avusese învăţător pe tatăl marelui critic român Mircea Coloşenco.
Era ţăran cu bibliotecă şi avea o înţelepciune ţărănească nativă.
Citea mult. Se abona la toată presa care apărea la Chişinău, iar într-o perioadă primea ”Femeia” şi ”Urzica”, reviste editate la Bucureşti. Câteodată mă chema la el şi-mi spunea:
– Citeşte articolul acesta! O să-ţi placă.
Le citeam, dar nu totdeauna îmi plăceau, pentru că erau despre război, certuri dintre state, curiozităţi pentru alte vârste.
Atunci când a murit, moş Timofei Cujbă îl plângea astfel:
– N-o să mai aibă cine ne spune cum să votăm.
Într-o perioadă de după 1989, satul vota aşa cum îi spunea tata.
Acum votează cum le spune ceaţa, sau ploaia, sau bezna. Aşa îmi sugerează un alt consătean, Vasile Ciortan.
Tata a plecat la ceruri în 1996, la Spitalul de Urgenţă din Chişinău.
Fratele meu, Vlad, explică astfel decesul lui:
– El a murit din cauza bunei lui creşteri. În timpul nopţii i se făcuse rău. Dar n-a vrut să deranjeze. Şi-a spus: să rabd până dimineaţa, când vor veni doctorii.
În zori, când au venit medicii însă, el îşi avea buzele muşcate de durere şi nu mai respira.
A procedat ca toţi părinţii noştri. Care nu ştiu să se vaiete, care, atunci când au dureri, încearcă să surâdă sau să închidă ochii.
Aşa a fost şi tatăl meu, Trofim Ciobanu, ţăran şi fiu de ţăran din satul Codreni de la marginea Bugeacului.
Dumnezeu să-i miluiască!
Nicolae Dabija, 26 iulie 2018