O zi de luni a început cu sunetul telefonului.
Cineva necunoscut mi s-a adresat:
– Bună ziua! Vă deranjează un domn.
– Bună ziua! Cum vă numiţi?
– Un domn!
– Mă bucur că sunteţi un domn, dar care vă este numele?
– N-are importanţă!
– Dar cum să mă adresez?
– ”Domnu’”!
– Domnul sau domnitorul Ştefan cel Mare?
– Nu, doar un domn…
Dar, întrucât discuţia cu ”domnu’” nu prea a avut sorţi de izbândă, i-am propus acestuia să mă caute în altă zi, atunci când o să-şi amintească numele, şi m-am apropiat de primul chioşc ca să-mi iau o cafea. Când vânzătoarea mi-a sugerat să mă apropii de ”masa mestecătoare” din colţul buticului ca să-mi adaug zahăr în pahar, ziua mi s-a mai înseninat. Pentru că nu m-am gândit niciodată până acum că există şi ”mese mestecătoare”. Reflectând la expresia femeii, mi-am grăbit pasul să ajung și la masa mea ”lucrătoare” din redacţie.
Aici, însă, mă aştepta la uşă un alt domn. Acesta s-a uitat încruntat la mine şi a aşteptat să-l salut eu mai întâi, fiindcă na, aşa e cu ”domnii”. Apoi, omul mi-a zis poruncitor să intru pe pagina lui de Facebook şi să preiau de acolo un text.
– Şi cine-l semnează? l-am întrebat.
– Nu-i semnat, dar nici nu-i nevoie, pentru că oamenii ştiu cine sunt!
Ei, şi pentru că bărbatul m-a convins că lumea îl cunoaşte, l-am îndemnat să se aşeze la una dintre mesele noastre ”mestecătoare” de articole şi să caute în telefon o poză de autor.
– Şi o veţi publica?
– Sigur că da. Însă doar fotografia, fiindcă articolul mai poate aştepta, pentru că, din clipa în care sunteţi un ”domn”, cuvintele sunt de prisos.