România trebuie să iasă din Uniunea Europeană, spune mai printre dinți, mai cu voce tare curentul suveranist. Nu ne-a adus nimic, doar s-a furat, s-a vândut, suntem colonie, suntem naiba știe ce argmente mai aduc contestatarii UE.
Să le propunem un scenariu bazat pe o întorsătură de situație care ar fi putut să se întâmple în anul 2000. Ironic este că dacă ar fi știut ce urmează, în viitor, Adrian Năstase, cu siguranță, nu ar fi făcut acel pact politic de neagresiune.
Vă amintiți că după alegerile parlamentare din 2000, PSD-ul de atunci și PRM puteau face o majoritate parlamentară de peste 60%. Cu riscul evident de a stopa definitiv candidatura României la UE. Dacă Rusia de atunci era Rusia de acum, iar internetul de atunci era cel de acum, s-ar fi reușit, cred eu. În fine, Năstase a propus un pact de neagresiune partidelor de opoziție PD, PNL și UDMR, pentru a susține un guvern minoritar PSD, cu o perioadă de grație de trei ani, pentru a avea consens pe capitolele de aderare. Așa s-a și întâmplat, mai puțin pe capitolul justiție (eterna noastră problemă).
Dacă Năstase ar fi anulat traiectul de aderare, cum credeți ar fi arătat România în 2026? Este foarte ușor dacă privim la vecini și la ce s-a întâmplat politic în acești 26 de ani. Să facem puțină istorie contrafactuală, cu puterea imaginației.
Azi, eram la al 5-lea mandat de președinte al lui Adrian Năstase. Acesta modificase Constituția în 2003, oferind președintelui mandate de 5 ani – și nu maximum două, ci un număr nelimitat! Năstase era președinte din 2005, Victor Ponta era premier – omul de bază al președintelui. În 2009 fusese desființat PNL, iar în 2011, PD. Scoase în afara legii, întrucât criticau guvernarea – ceva de nepermis. Traian Băsescu, liderul opoziției din anii 2005–2010, era închis de peste 15 ani pentru sabotaj și furtul flotei românești. Era bolnav în închisoare, fără acces la medicamente. Fusese premier pentru doi ani și Călin Popescu Tăriceanu, care trecuse de partea Puterii, dar pentru că nu reușise să oprească protestele, a fost schimbat.
În București, aveam Bulevardul Ion Iliescu, în cinstea fostului lider al României. De la Romană până la Unversitate. Primarul Bucureștiului era Sorin Oprescu. De mai bine de 20 de ani și cu alți 20 de ani în față.
Populația României scăzuse la 14 milioane de locuitori. Doar în ultimii 15 ani migraseră milioane de tineri, în urma amplelor manifestații din anii 2007–2012. Confruntări violente soldate cu morți și răniți, ca în Iran. Și zeci de arestări, ca în Rusia/Belarus. N-au contat protestele Occidentului. Regimul României fusese susținut masiv de Rusia, China, Ungaria.
Guvernul era susținut de o oligarhie puternică, majoritatatea miniștrilor erau propuși de ”bogații” partidului, cei care dețineau toate resursele – Electrica, Gazul, Petrolul, Minele. Toate erau privatizate, dar cu ”antreprenori” români care stâteau în spatele PSD. Cei care lucrau în aceste domenii erau foarte bine plătiți.
România avea mai multe acorduri comerciale și politice semnate cu Rusia și China, unele pe 99 de ani. În contextul războiului ruso-ucrainean, România juca o carte a neutralității, anti-NATO neoficial (la pachet cu aderarea la UE, România renunțase și la NATO), pentru că Putin promisese Bucureștiului că, odată cu înfrângerea Ucrainei, urma dezmebrarea și cedarea către România a mai multor teritorii, printre altele nordul Bucovinei. Dar Transnistria o păstra pentru el.
România era în conflict deschis cu Republica Moldova ”sorosistă”, care optase pentru calea europeană. Ministrul nostru de Externe era unul Călin Georgescu, pe care mulți în vedeau urmașul lui Năstase la Cotroceni.
România înfiera Ucraina, UE și NATO, prin comunicate scrise în limba bătrână. Armata noastră populară trăgea peste graniță după dronele ucrainene, care în mod abuziv încercau să doboare dronele rusești sosite în vizită de prietenie și bună vecinătate.
În România politică funcționau mai multe partide: PSD, AUR (născut din cenușa fostului PRM), SOS, POT, UDMR. Foștii membri ai PNL și PD fie plecaseră din țară, fie fuseseră arestați pentru ”diverse fapte de corupție”, fie se transformaseră în membri de bază ai partidelor aprobate. Funcționa clandestin, prin centrele universitare, o formațiune USR, dar poliția politică îi aresta sau exmatricula membrii din facultăți. Era decretată ”celulă teroristă, antiromânească”.
Populația României, care mai rămăsese în țară, era în mare parte de partea PSD și a AUR. Internetul era cenzurat pentru a nu apărea informații care ar putea submina liniștea și ordinea din țară – mai ales din zona Occidentului decadent. Cele mai multe ONG-uri fuseseră interzise, iar puținele tolerate erau verificate la sânge sub aspectul donațiilor. Rămăseseră doar ONG-uri vitale, cu genetică sănătoasă, precum ”Dacia – Centrul Omenierii”, ”Vatra Noastră”, ”România Creștină”, ”Patria Străbună”, ”Apă, Hrană, Energie”.
Salariul mediu era undeva la pe 500 de euro, dar în lei dacici. Deținerea de valută străină constituia faptă penală.
Limba oficială, conform noii Constituții, era limba bătrână.
Se construiseră vreo 400 de kilometri de autostradă, cu Liviu Dragnea ministrul Transporturile. Câteva erau strategice: București – Videle – Alexandria, București – Ploiești – Cornu, București – Tărtășești.
Sebastian Ghiță era directorul SRI.
Erau licențiate patru televiziuni de știri, toate ale puterii, și câteva canale de cancan, bârfe și manele. Presa scrisă lși internetul se subordonau Departamentului de Vigilență Media, monitorizate în mod patriotic.
Majoritatea județelor erau conduse de PSD și AUR; excepții: Harghita și Covasna, de care se ocupa PSD-ul maghiar.
Gradul de sărăcie era de 48%, dar programele sociale de a oferi populației nevoiașe, trimestrial, cartofi, zahăr, ulei, faină funcționa foarte bine. Oamenii erau mulțumiți de acest sprijin guvernamental. Plus venitul minim garantat.
După anii de groază 2007–2012, când România se confruntase cu aproape un război civil, acum era liniște. Toate elementele opoziției fuseseră eliminate. Chiar dacă au fost sute de morți, neoficial se vorbește chiar de mii, regimul impusese disciplină. Nimeni nu mai protesta. Haștagii erau scoși în afara legii.
Un alt conflict este însă pe cale să înceapă: sunt mai mulți pretendenți la scaunul lui Adrian Năstase. Premierul în exercițiu, Victoria Ponta. Ministrul de Externe, Călin Georgescu. George Simion, fost ministru al Galeriilor de Fotbal (minister care se ocupa și de Tineret și Sport), lider al formațiunii AUR. Toți ar cam dori să candideze la alegerile prezidențiale, dacă Năstase nu mai dorește un al 6-lea mandat.
Bine ați venit în România non-UE, în anul de grație 2026! Suveraniștilor chiar le-ar fi plăcut. Doar foamea i-ar fi tulburat puțin.
