Mi-e rușine pentru țara mea. Mai precis: mi-e rușine pentru semenii mei. Nu e prima dată, dar parcă niciodată ca acum.
Am învățat ani în șir în școală că suntem un popor ospitalier. Hai să vedem cât de ospitalieri suntem!
Am împânzit lumea cu români de-ai noștri. Vreo șase milioane, dacă nu mai mult. Din milioanele astea, milioane s-au integrat și au fost bine primiți pe unde s-au dus. Însă sute de mii au făcut dezastre pe-acolo: rețele de furt (în haită), de falsificatori de carduri, de exploatare de forță de muncă, cerșetorie uriașă, prostituție.
Nimeni, însă, nu s-a comportat cu noi în străinătate cum ne comportăm noi cu singurul german venit în acești ani să se stabilească la noi, făcând drumul invers, dinspre vest spre est.
S-a oferit voluntar să lucreze în casele noastre de copii (fiindcă noi nu avem educația și generozitatea asta, anume să ne ștergem singuri la fund). Au râs de el oameni care în viața lor n-au ridicat un pai de jos pentru altcineva, decât pentru ei înșiși.
Când Timișoara l-a ales primar, l-am tratat de șomer, deși el lucrase pentru fostul președinte al Germanie, Horst Köhler, care l-a și recomandat public.
L-am tratat de spion și ateu – și au făcut-o oameni care nu știu decât unde e birtul, pe el, educat în școli catolice și participant la slujbă duminică de duminică.
Ne-am îndoit de diplomele lui, deși e destul ca omul ăsta să deschidă gura în marile limbi de circulație internațională pentru ca noi să ne ascundem de rușine, în gaură de șarpe, cu bâlbâielile noastre.
Am râs de el că nu e îmbrăcat și încălțat de mii de euro, cum sunt gunoaiele de la PSD.
Ne turbează că e cinstit, că nu fură ca 9 din 10 oameni politici de la noi.
În primii ani am insistat pe al doilea prenume, Samuel, mă-nțelegi, sugerând – oroare! – că e evreu, iar asta explică totul.
Iar în final l-am dat afară din postul de primar, unde-l vrusese Timișoara.
O să ziceți că exagerez și generalizez. Oare? Mă uit la primul dintre noi, la șeful statului român, ales președinte cu ajutorul direct al lui Dominic Fritz. N-a mișcat un deget, n-a spus o propoziție când Parlamentul odios a votat ce a votat, nici când Curtea Constituțională a dat o decizie anticonstituțională. Iar când legea strigător la cer de ilegală a ajuns sub nasul lui, a semnat-o fără să clipească.
Oare noi, românii, ce fel de popor suntem când ne purtăm ca niște barbari? Ospitalitate? Zero! Dreptate? Zero! Bun-simț? Zero!
Mi-e rușine, o rușine profundă. Asta e oglinda în care trebuie să ne uităm.