O veste cumplită a șocat lumea presei din România în dimineața zilei de miercuri, 19 aprilie: Iulia Marin, una dintre cele mai talentate jurnaliste din țara noastră, a murit marți, la doar 32 de ani. Autoare a numeroase articole, investigații și anchete memorabile, Iulia se lupta de mai mulți ani cu o depresie foarte severă.
Iulia Marin a lucrat de-a lungul timpului la „Adevărul“, „Gândul“, „PressOne“, „Recorder“, „Gândul“ și, începând din martie 2020, la „Libertatea“.
A lăsat în urmă, în scurta sa carieră, subiecte absolut memorabile, scrise cu un talent inegalabil. În 2015 a publicat, în „PressOne“, ancheta care dezvăluia cine a fost „Femeia în rochie albastră“, din celebra poză de la mineriada din 13-15 iunie 1990 – cercetătoarea Izabela Odor, înconjurată de ortaci și agresată în 14 iunie.
La „Recorder“ a făcut reportaje remarcabile de la mitingurile electorale, prezentând „Paradisul roșu de la Căcâna“, „Nimicul în variantă galbenă“ și „Reportaj de la primul miting USR PLUS: «Mama voastră de visători…»“.
În ultimii 3 ani, anchetele Iuliei Marin au apărut în „Libertatea“, unde a scris despre fraudele comise sub pretextul achizițiilor din pandemie, despre sistemul de vaccinare paralel pentru „lucrătorii esențiali“ din instituțiile de forță, dar și despre războiul din Ucraina.
În ultimele luni, problemele de sănătate s-au îndesit. Iulia Marin a scris pe contul său de Facebook, cu un curaj extraordinar, despre suferințele prin care trecea din cauza depresiei declanșate la moartea mamei ei. Despre cum a încercat să ignore simptomele, cum totul s-a agravat și a degenerat într-o boală psihică teribilă, despre tentativele de sinucidere și despre tratamentele încercate – toate, fără rezultat.
Colegii de la „Libertatea“ au scris că Iulia Marin a fost găsită fără viață de polițiști marți, 18 aprilie, în apartamentul unde locuia.
Ultimul mesaj scris de Iulia pe contul său de Facebook datează din 10 aprilie și arată drama prin care trecea această fată.
Ultimul text al Iuliei Marin
„Număr, uneori, pe degete zilele «bune». Zilele în care mă simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: «Nu renunțați, veți găsi antidepresivul potrivit».
E greu și să nu renunți. Al cincilea – sau al șaselea? – antidepresiv în mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, până acum, zero efecte adverse.
Dar stau și mă întreb dacă nu cumva mă pregătesc pentru o nouă dezamăgire, vreun efect placebo, cine mai știe?
Stau și mă gândesc ce bizar e că viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanță de care abia am auzit. Și, când zic că viața mea toată, nu e nicio exagerare.
Am ajuns în punctul în care îmi e rușine să mai vorbesc despre depresie sau s-o invoc, în punctul în care nu mai înțeleg ce e în neregulă de nu mai pot funcționa. «Ca înainte», îmi șoptește creierul meu. Sau măcar ca într-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează.
Am ajuns să urăsc însuși termenul de «depresie». Îl reneg adesea, mă mint singură, ascult muzică, fac orice ca să schimb această stare. Și ea nu se schimbă decât foarte rar.
«Nu renunțați, antidepresivul ăsta mi-a schimbat viața», a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de câteva zile.
Aștept, aștept de patru ani să am din nou pasiune pentru ceva. Să nu simt greutate, orice aș face. O greutate atât de dificil de descris în cuvinte.
«Îți va plăcea pastila asta, ajuta și la concentrare, e și pe anxietate», mi-a spus medicul meu.
Îmi doresc să-mi placă. Să mă «ajute». Să mă trezesc zâmbind, ca «înainte». Să pun puțină pasiune în ce fac, măcar puțină. Măcar din când în când, să nu mă mai ascund în spatele unei stări care nu vrea să plece.
Nu vrea, și pace.
«Nu renunțați, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trăi».
Citesc toate forumurile, în timpul meu liber, și vreau să le cred. Să cred că există din nou plăcere, fie și dintr-o pastilă.
Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi bună, placebo sau nu.“
Dumnezeu să te odihnească în pace, Iulia!