Iadul are eroii săi. Dictaturile secolului XX n-ar fi reușit să seducă și să pervertească sufletele a zeci de milioane de oameni și nici să asasineze alte sute de milioane, dacă nu ar fi avut o elită de „înțelepți” și „apostoli” ai demonului pe care l-au oferit umanității ca fals mesia. Prăbușirea de pe scena Istoriei a ultimei ideologii demonice – comunismul – nu înseamnă însă sfârșitul demonului și nici exorcizarea finală a acestei lumi. Demonii sunt încă printre noi…
România vremurilor noastre este sub asediul demonului care a luat chipul unui naționalism legionaroid colportat de indivizi care aparțin unei intelectualități schimonosite, reprezentată de militanții unui nou „trăirism” care subzistă prin lozinci barbare despre „întoarcerea la glie”, „sângele strămoșilor” și „apele sacre ale munților noștri” etc. Aceste lozinci sunt deversate în agora românească cu ajutorul celor mai avansate tehnologii ale „Occidentului decadent”, dușmanul de serviciu al legionarismului antisemit interbelic și al comunismului ceaușist.
Între acești intelectuali schimonosiți îl regăsim pe Sorin Lavric (58 de ani). O bizarerie a lumii intelectuale românești, elogiator prin Parlament de sinistre figuri legionare, revoluționar al colectivismului mistic-legionar cu rădăcini în rătăcirile filosofice ale lui Nae Ionescu, senatorul AUR pare a fi un filosof eșuat în grota propriilor obsesii și un misogin inconsecvent care nu ne-a spus nici până acum în care dintre cele trei categorii de femeie pe care le declamă – nimfa, călugărița, intriganta – și-a așezat propria nevastă.
Obsesia lui Lavric: ”masoreții marxiști”
Există o diferență evidentă între capacitatea de a cunoaște/înțelege realitatea și, totdată, gradele de vinovăție pe care le au, pe de o parte, intelectualii extremiști ca Lavric și ca alte „maimuțe cu carte” din eșalonul superior al AUR și, pe de altă parte, gloata de „suveraniști” formată din analfabeți funcționali, ratați, frustrați și alte scursuri ale mahalalei, care înghit pe nemestecate propaganda naționalistă și înjură birjărește pe oricine încearcă să le demonstreze că sunt folosiți cu cinism de niște ticăloși.
Lavric ȘTIE ce face. A studiat, a citit, e documentat, nu e defel prost. Lavric e doar TICĂLOS. Dacă ar fi fost vreun mediocru, vreun neștiutor, vină n-ar avea. Însă Lavric are atât înțelegerea ideologiei extremiste cu care operează, cât și asumarea finalității sinistre a deversării acestei ideologii în agora românească.
Într-o postare recentă pe rețelele de socializare, Lavric aduce un grețos elogiu altui extremist din AUR – de data aceasta, un fals intelectual, o brută îmbrăcată în costume elegante: ipochimenul Dan Tanasă, pe care filosoful ratat îl prezintă ca fiind ”un paladin al conștiinței de sușă românească în Ardeal”.
Această limbă, care se vrea fină, trasă cu ”extaz filosofic” pe dosul brutei Dan Tanasă, este arhetipală pentru Lavric, mereu în căutarea unor formule „prețioase” prin care ideologul AUR vrea să spună multe și se irosește prin a spune mai nimic. Lavric îl prezintă pe Tanasă – anchetat penal de Parchetul General pentru postările lui xenofobe și rasiste împotriva muncitorilor străini – ca fiind mare patriot al românismului din Ardeal, însă se folosește pentru asta de un franțuzism mutilat. Sușă vine din franțuzescul souche, care înseamnă buturugă, trunchi rămas din copac (cu rădăcini) și, prin extensie metaforică (foarte frecventă), se referă la origine, sursă, descendență, lignie genealogică, proveniență. Lavric, foarte probabil, face trimitere la obsesia AUR-istă a descendenței pure, a provenienței românești nealterate.
Marota „purității etnice”, promovată de agitatorii AUR, pare a fi o altă obsesie care-l ține prizonier pe filosoful Lavric și-l degradează la funcția de biet ideolog în haznaua naționalismului, deopotrivă eretic (filetist) și legionaroid.
În aceeași postare, Lavric se victimiează și afirmă că, în vreme ce bruta Tănasă ”a spus adevărul despre invazia hoardelor, eu m-am chinuit cu perfidia masoreților marxiști”.
Așa ajungem la obsesia lui Lavric despre ”masoreții marxiști”.
Cine au fost masoreții
Cum spuneam, Lavric nu e prost, el e doar ticălos și de o abjecție amplificată la cote sinistre de capacitatea intelectuală superioară a ideologului AUR, capacitate pe care a pus-o în slujba demonului. Lavric știe definiția cuvântului „masoret”, îi pătrunde înțelesul. Însă sunt mai puternice obsesia, setea de răzbunare, dorința lui demonică și demonizantă de a-i pedepsi pe cei care i-au denunțat impostura și rătăcirea.
Cuvântul „masoreți” provine din ebraică (ba’ale ha-masorah) și înseamnă „stăpânii Tradiției (Masorei)”. Masoreții sunt cărturari evrei care au conservat, vocalizat și standardizat textul ebraic al Vechiului Testament (secolele VI–X d. Hr.). După distrugerea Templului din Ierusalim (70 d. Hr.) și risipirea evreilor în Diaspora, a apărut riscul unor diferențe de text între manuscrisele Vechiului Testament folosite în practica de cult evreiască. Astfel a apărut necesitatea de a fixa tradiția/canonul textului Vechiului Testament, lucru de care s-au ocupat masoreții.
Masoreții nu au rescris Vechiul Testament. Ei au moștenit textul deja existent și au încercat să-l transmită generațiilor următoare cu o fidelitate cât mai mare pentru forma și fondul textului. Masoreții au realizat o bogată activitate lingvistică și culturală: au copiat manuscrisele Vechiului Testament, eliminând erorile de copiere, au introdus un sistem de vocalizare (limba ebraică veche era scrisă aproape exclusiv cu consoane) și un sistem de semne vocalice (niqqud) pentru a fixa pronunția tradițională și pentru a elimina interpretările prea diferite ale textului.
De asemenea, masoreții au introdus semne care au contribuit la dezvotarea unui mod de citire liturgică a textului veterotestamentar, au adăugat note la text: Masorah Parva (Mica Masorah) și Masorah Magna (Marea Masorah).
Masoreții au creat una dintre cele mai riguroase metode de control al textului din Evul Mediu. Pentru verificarea fidelității copiilor, ei au calculat numărul de litere, de cuvinte etc. Textul Masoretic realizat de aceștia este forma standardizată a textului ebraic al Vechiului Testament.
Utilizarea cuvântului ”masoret” în sens antisemit
Siluirea filologică pe care o comite Lavric prin folosirea cuvântului „masoret” în expresia „masoreții marxiști” are evidente conotații antisemite. Însă Lavric nici măcar atunci când își murdărește intelectul superior pe care-l deține (se pare că degeaba!) cu astfel de ignobile aserțiuni, nu este original.
Despre masoreți s-au spus multe prostii antisemite: „evreii masoreți au falsificat Biblia”, „masoreții au modificat intenționat Vechiul Testament pentru a ascunde adevărul despre Hristos”, „textul masoretic este o conspirație evreiască împotriva creștinismului” etc.
În Evul Mediu și Epoca Modernă, diferiți autori creștini au susținut că rabinii au alterat deliberat textul ebraic pentru a elimina profețiile mesianice. Un exemplu cunoscut este Johann Andreas Eisenmenger (1654–1704), care a scris ”Entdecktes Judenthum” (”Iudaismul demascat”), lucrare în care Eisenmenger a prezentat iudaismul într-o lumină profund ostilă. Deși discuta despre tradiția rabinică și textul ebraic, interpretările sale au fost folosite pentru a susține ideea că evreii ar fi denaturat Scriptura.
În Germania nazistă, lucrarea lui Eisenmenger a fost recuperată și utilizată de cercurile ideologice antisemite asociate lui Alfred Rosenberg și Institutului NSDAP pentru Cercetarea Problemei Evreiești. Ea a fost inclusă în arsenalul propagandistic nazist, alături de alte lucrări antievreiești istorice, pentru a furniza o aparentă justificare „academică” prejudecăților antisemite.
Propagandistul nazist Julius Streicher (1885-1946), editorul publicației antisemite ”Der Stürmer”, a utilizat lucrări antievreiești anterioare, inclusiv ”Entdecktes Judenthum” a lui Johann Andreas Eisenmenger, pentru a conferi o aparentă autoritate istorică afirmațiilor sale antisemite. În multe cazuri, ”Der Stürmer” recurgea la citate scoase din context și la interpretări tendențioase ale surselor religioase evreiești pentru a alimenta stereotipurile și propaganda antisemită nazistă.
Teoria conspiraționistă care afirmă mincinos că ”masoreții au falsificat Scriptura ca să ascundă adevărul despre Hristos” a fost preluată de mișcari antisemite și de mișcări extremiste naționaliste din întreaga lume.
În concluzie, cuvântul ”masoreți” este un termen istoric și filologic neutru. Prin utilizarea în ”cheie” antisemită, cuvântul ”masoreți” devine vehicul pentru propaganda extremistă și induce ura față de evrei, fără subtilitatea pe care Lavric probabil crede că o are confecția lui ”masoreți marxiști”.
Lavric știe foarte bine toate astea, pentru că nu e defel prost. Lavric e doar ticălos.
Când intelectualul își terfelește vocația
Cazul Lavric nu este unic. În mișcarea extremistă naționalistă și pro-rusă din România (AUR, SOS, „suveraniști”, „neolegionari”, „ortodocsiști” etc.) găsim destui oameni care aparțin – prin pregătire, studiile universitare deținute și prin profesie – acestei comunități de elită numită intelectualitatea română. Strămoșii latini spuneau: ”Corruptio optimi pessima” (”Cel mai bun, când se corupe, devine cel mai rău”) – și aveau dreptate.
Implicarea unor intelectuali români în susținerea directă și activă a extremismului naționalist și a propagandei putiniste, în contextul războiului hibrid lansat de Rusia împotriva țării noastre, este expresia unei probușiri morale sinistre și a deturnării unei autorități culturale de la slujirea acestui neam la distrugerea lui. Un intelectual pervertit ca Lavric, prin legitimarea extremismului naționalist, transformă prestigiul academic în armă de manipulare în masă.
Hoarda de intelectuali extremiști naționaliști reprezintă, de fapt, o adevărată ”Coloana a V-a” a operațiunilor de destabilizare a statului român, organizate de Moscova. O privire de ansamblu, bazată pe monitorizări și analize de context, ne dezvăluie un sistem de vectori de influență care operează prin strategii precise.
Acești trădători de vocație și de țară sunt activi în legitimarea narațiunilor Kremlinului. Ei traduc și adaptează tezele geopolitice rusești („Occidentul decadent”, „pierderea suveranității” „România – colonie a Ocultei” etc.) într-un limbaj academic sau filosofic dedicat publicului educat. Totodată, ei instrumentează sentimentul religios ortodox și valorile tradiționale românești pentru a crea o falsă barieră identitară în fața valorilor euro-atlantice, aliniindu-se ideologiei dughiniste a cărei finalitate este restaurația Imperiului Rus. Nu în ultimul rând, intelectualii pervertiți ai României atacă sistematic apartenența noastră la Uniunea Europeană și NATO, sub pretxtul „suveranismulu”, slăbind reziliența societății românești în fața propagandei ruse.
Lavric și alții ca el sunt trădători de vocație pentru că eșuează în a fi repere de spirit critic, de adevăr și rigoare intelectuală. Ei se transformă în agenți ai minciunii, ai confuziei conceptuale, validând teorii conspiraționiste, ideologii legionaroide și narative ale propagandei Moscovei.
Istoria României cunoaște numeroase cazuri de intelectuali care și-au trădat vocația. Importanți reprezentanți ai ”Generației ’27” din România interbelică au fost fascinați de misticismul violent al Mișcării Legionare și au contribuit la formarea și răspândirea ideologiei legionare în agora românească. Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Radu Gyr sunt câteva nume de intelectuali care, prin scrierile lor, au oferit o aură mesianică și filosofică unei mișcări violente, xenofobe și antisemite.
Dictatura comunistă a avut intelectualii săi. Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari prozatori români, a fost complice la instaurarea dictaturii comuniste sub forma Republicii Populare Române, acceptând să fie președinte al Adunării Deputaților (funcție pe care o deținea la 30 Decembrie 1947, când a condus ședința în care comuniștii au validat abdicarea forțată a Regelui Mihai și au impus total dictatura) și președinte al Marii Adunări Naționale. A scris texte de propagandă prin care a preamărit stalinismul și colectivizarea forțată.
George Călinescu, un reputat critic și istoric literar, a acceptat compromisul cu noul regim și a scris articole laudative la adresa „transformărilor socialiste”, pentru a-și păstra poziția academică și statutul social.
Tudor Arghezi, inițial interzis de cenzura comunistă, s-a reabilitat prin publicarea unor volume de grețoase „poezii de curte”, aliniate „realismului socialist”.
Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor au ales să fie cei mai siniștri reprezentanți, în literatura română, ai „naționalism-comunismului” din epoca Ceaușescu. Au condus publicații folosite de Securitate pentru a ataca disidenții și intelectualii de elită, mai ales din exil, și au combinat propaganda PCR cu șovinismul de joasă speță.
Toate aceste exemple demonstrează că inteligența, talentul literar și erudiția nu oferă imunitate în fața rătăcirilor ideologice. Atunci când intelectualii renunță la căutarea adevărului factual și se lasă demonizați de propaganda extremistă, ei se numără printre cei mai periculoși vectori ai ideologiilor demonice.
Lavric a ales să se cațere pe scara socială folosindu-se de intelectul său superior pus în slujba demonului.
… și pentru că tot se afișează pe la hramuri de mânăstiri, Lavric să nu uite că, la judecata finală, ”masoreții lui Dumnezeu” vor lectura și vor judeca ”textul” pe care Lavric îl va avea scris în suflet prin faptele lui în această lume! Un text care, deocamdată, mărturisește despre un intelectual pervertit și demonizat.