Acasă Cultură La moartea actorului Florin Anton. Amintirile emoționante ale Dorinei Chiriac

La moartea actorului Florin Anton. Amintirile emoționante ale Dorinei Chiriac

Actorul Florin Anton a murit la 64 de ani. „Magicianul” Marian Râlea a anunțat trista veste pe Facebook, iar actrița Dorina Chiriac a scris un text emoționant.

Florin Anton s-a născut pe 29 septembrie anul 1956. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” București, secția Actorie. A avut o carieră bogată, jucând în aproximativ 4.000 de spectacole, interpretând circa 200 de personaje în teatru, film, radio și televiziune.

Are doi copii care-i calcă pe urme: Vladimir a absolvit Regia de Teatru, iar Anastasia a urmat actoria. Florin Anton a fost căsătorit cu Liudmila Szekely.

Dintre filmele în care a jucat:

  • “Profetul, aurul și ardelenii” (1978)
  • “Întoarcerea din iad” (1983)
  • “Emisia continuă” (1985)
  • “Pădureanca” (1987)
  • “Miracolul” (1988)
  • “Vânătoarea de lilieci” (1991)
  • “Divort din dragoste” (1991)
  • “Faimosul paparazzo” (1999)
  • “Margo” (2006).

    Roluri importante în Teatrul de Comedie:

  • Cibisov / „Procesul” – de A. Suhovo-Kobalin, regia Gheorghe Harag, 1983
  • Steopka / „Cârtițele” – de Mihai Zoscenko, regia Valeriu Paraschiv, 1985
  • Silvio / „Slugă la doi stăpâni” – de Carlo Goldoni, regia Tudor Mărăscu, 1987
  • Demetrius / „Visul unei nopți de vară” – de William Shakespeare, regia Alexandru Darie, 1990
  • Grasset / „Papagalul Verde” – de Arthur Schnitzler, regia Lucian Giurchescu, 1991
  • Catindatul / „D’ale carnavalului” – de Ion Luca Caragiale, regia Mihai Manolescu, 1994
  • Vitek / „Melodie varșoviană” – de Leonid Yorin, regia Virgil Tănase, 1995
  • Dinu Păturică / „Ciocoii vechi și noi” – de Nicolae Filimon, regia Gelu Colceag, 1996
  • Alcandre / „Iluzia comică” – de Pierre Corneille, regia Alexandru Darie, 1999.

Gândurile lui Marian Râlea

Marian Râlea (actor), pe Facebook: ”Actorii când coboară de pe scenă nu mai știu cum să își țină mâinile, pe unde să pășească, să nu încurce lumea. Devin vulnerabili și nu știu să lupte cu virușii omenești care îi pot răpune! Drum bun, dragul meu coleg și prieten, Florin Anton! Rămâi mereu în sufletul meu”.

Gândurile Dorinei Chiriac. „Dori, e la telefon un profesor al tău. Spune că se numește Florin Anton”

”A plecat. înainte să decid să fiu actriță (adică abia după anul II la Facultatea de Actorie), mă supăram din când în când pe teatru și dispăream de la școală. mă închideam în casă și stăteam așa, înrăită, zile și nopți. furie mută. pur și simplu. mă loveam de cea care avea să îmi devină cea mai bună profesoară de teatru, dar și de viață. ea îmi arăta neputințele așa cum îmi revela puteri nebănuite, iar asta mă speria groaznic. sau poate doar îmi era incomod; mă smulgea din confort. ceva dinăuntru urla «Lasă-mă-n pace! Nu vreau să fiu ce vezi tu în mine!». trei zile nu mai dădeam pe la școală. renunțam la studii, cum ar veni. eram supărată pe mine, pe profesoară, pe tot. și atunci, când stăteam așa, pe-ntuneric, seara, suna telefonul. fix, da. în ’91-’92, aveam numa’ fix. tata, cel care nu mă întreba niciodată nimic, nu deschidea ușa camerei în care zăceam mută (îl simțeam des trecând pe hol și oprindu-se să asculte muțenia mea, îmi suferea suferința fără să tulbure consumarea ei, ah, ce încredere avea tata în faptul că o să ajung singură la vreun mal, el era numai pe acolo ca să vegheze), ei, tata îndrăznea să mă cheme: Dori, e la telefon un profesor al tău. Spune că se numește Florin Anton. Vrea să vorbească cu tine. of. săream din pat.

Dorina Chiriac

Doamne, ce tâmpenie, de multe ori ceea ce avea să mă tragă de pe marginea unei prăpăstii (închipuite, da, dar cu atât mai periculoasă) a fost politețea. Doamne, ce tâmpenie, nene. un «Nu-i frumos să las omu’ așa, să aștepte»! nu-i frumos să întorci cuiva spatele. mai ales că-i profesor. să te sune un profesor pe tine? pui imediat funia de spânzurat deoparte și te duci să vorbești, nu? te-a sunat. Florin Anton. era tot un fel de tata. semăna cu tata în multe privințe. dar era un fel de tata care mă suna când dispăream de la școală că mă supăram eu pe Sanda Manu fără să îi arăt ei vreodată ceva. Alo. nu țin minte ce îmi spunea. țin minte numa’ cum îmi spunea. peste ani mulți aveam să ne referim la conversațiile alea ca la «ședințe de psihoterapie». cert e că a doua zi mă înființam iar la școală. și nimeni nu pomenea nimic despre cele 3 zile în care înghețasem nu numai studii, dar înghețasem și viață.

Cred că Sanda știa. cred că asistentul său, Florin Anton, îi spunea. sau poate chiar ea îl ruga să mă sune după 3 zile. habar n-am cum era. dar se purtau mereu ca tata, toți cei 3 profesori Sanda Manu, Florin Anton, Gheorghe Visu; se uitau la mine-ntr-un fel, dar mă lăsau să caut singură ieșirea din hrubă. doar când dispăream 3 zile stătea Anton o oră cu mine la telefon. erau pilde, cred. renunțări ale lui ca actor. d’alea pentru totdeauna, ca ale mele. reveniri. lupte. regăsiri. iară lupte. am vrut să renunț. de tot. m-am gândit des că nu asta trebuie să mă fac. de ce trage femeia aia așa să mă facă actriță? de ce mă aduce mereu înapoi omul ăsta căruia nu-i sunt nimic?nu am uitat. abia după ani si răzgândiri m-am hotărât că locul meu era acolo, între ei, pe scena de teatru. peste ani a fost așa întâmplarea să joc alături de Florin Anton în două dintre cele mai mari spectacole. nu doar ale mele cele mai mari. «Fuga» după Mihail Bulgakov în regia Cătălinei Buzoianu și «Iluzia Comică» după Pierre Corneille în regia lui Alexandru Darie. amândouă la Teatrul de Comedie. de acum, Florin Anton îmi spunea Do.

Dincolo de viața în afara scenei, pe care în vremea aia artiștii o petreceau tot împreună, țin minte la Florin Anton nu doar disciplina religioasă, discretă în lucru, dar mai ales investirea sa peste măsura umană în rol, vibrația microcelulară, credința că arderea lui din fiecare secundă face diferența în evoluția lumii întregi. convingerea înaltă că el, omul ca toți oamenii, în clipa aia în care o sală întreagă e cu ochii pe el în povestea din scenă, reconfigurează destinul planetei spre bine, întru frumos și armonios și înalt. Maestrul din imaginea asta pe care acum v-o arăt avea puterea să suspende timpul până trece durerea. în chiar clipa aia, după monologul revoltei și al suferinței, cobora în fața mea scut bastonul vrăjit și îngheța timp, viață. criogenie. minute în șir. treceau, într-o clipită, zile. ani. ere. aveam să rămânem așa suspendați la fiecare Iluzie Comică.

Anton reușea să facă să nu îl mai simt acolo, aproape, în spatele meu. se depersonaliza, se dezintegra, dispărea. paralizam temporar. ne ridicam fără consistență deasupra materiei. gravitația era numai un concept de care avem voie să râdem.singurul lucru concret era mereu o boabă lichidă. lacrima unei apuse suferințe înmărmurite îmi cădea dintre gene și se spărgea în mii de steluțe pe lemnul viu al bastonului de Maestru, sceptrul magic al unui artist alchimist, bățul ăla luat de pe masa de recuzită din culisele teatrului, care, odată intrat în scenă în mâna actorului credincios, avea puterea să schimbe istoria, să vindece, să absolve. a plecat ieri. teatru în teatru în teatru. iluzie. copiii lui, Hänsel și Gretel, au crescut acolo, în teatru. acolo au învățat mai întâi paradoxul vieții artistului: umilința și înălțarea într-o aceeași clipă a unui timp temporar suspendat. Ioana și Vladimir sunt copii de Maestru. acum opresc timpul să vindece lumi. actriță, regizor. lacrimile se sparg în mii de steluțe pe sceptrul care nu e altceva decât recuzită de scenă. dar în mâinile credinciosului, are putere să vindece lumi. asta nu-i o iluzie. Dumnezeu să ierte și să primească în brațe”.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Modifică Setările