Să nu aibă deloc dreptate domnul Gabriel Liiceanu atunci când, fără să vă pomenească numele, a scris într-un articol publicat pe site-ul Contributors: „Prima lui grijă a fost să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu”?
Sau: „Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români. Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii”?
Vă întreb, domnule Dinescu, pentru că, în lunga replică pe care i-ați dat-o domnului Liiceanu, nu se regăsește nimic legat de aceste chestiuni. Mai degrabă ați bătut câmpii, ascunzându-vă vinovăția prin niște fraze întocmite cu talent.
În loc să-i demontați spusele, i-ați evocat pe Vadim Tudor, Andrei Pleșu, Nea Nicu și closetele lui din Primăverii, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Rasputin, Mărgelatu, Pericle, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Noica, Hegel, CTP, Stelian Tănase, Ana Blandiana, Fidel Castro, Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, ați ajuns chiar și la Mița Baston!
Ce-i asta, domnule Dinescu? Ce-i cu beția asta de cuvinte? Niciun rând, la subiect, despre vilă; niciun rând, la subiect, despre deturnarea tipografiei! Faptul că ați evitat să vorbiți despre aceste aspecte, că ați dus mesajul în altă direcție, denotă că nu sunteți câtuși de puțin străin de ele.
E cazul să precizez că atacul domnului Liiceanu n-a fost unul surprinzător. El a venit după ce doamna Ana Blandiana rememorase în ultima ei carte, „Soră lume”, tipărită la Editura Humanitas, un episod sinistru, petrecut în timpul unui dejun diplomatic din ianuarie 1990. Atunci – mărturisește celebra poetă -, dumneavoastră, domnule Dinescu, v-ați bătut joc efectiv de oamenii împușcați în fața Hotelului Intercontinental din București în timpul Revoluției din Decembrie 1989.
Mai erau de față și ministrul de Externe francez, Roland Dumas, cel care a organizat recepția, și Doina Cornea cu fiul ei, Tin Tin, și Ion Caramitru, soția dumneavoastră, Mașa, și soțul doamnei Ana Blandiana, Romulus Rusan.
Fără niciun fel de scrupule, i-ați definit pe oamenii pieriți la Intercontinental drept „Hitlerjungend”. Mai pe înțeles, „tinerii lui Hitler”.
Vă redau mărturisirea doamnei Ana Blandiana. E atât de sugestivă, încât merită recitită.
„A fost o secundă de stupoare, după care cu toții, uitând că trebuie să vorbim franțuzește, îi ceream în română autorului textului din «Libération» să se explice. Iar el a explicat – tradus cu reticență de soție – că nu trebuie să li se exagereze importanța, este vorba de niște uteciști care cu puține zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste.
Țin minte că prima care a protestat a fost doamna Cornea, care a spus că toți tinerii din România erau, fără a fi întrebați, făcuți membri UTC, așa cum erau scoși cu forța la manifestații și obligați să scandeze «Ceaușescu». Iar eu am adăugat că era vorba de acei copii – numiți de români «decreței» – născuți împotriva voinței mamei lor.
Nu știu dacă pentru francezi argumentația logică a șters exclamația senzațională care, ajunsă în presă, ar fi putut face epocă, dar pe Mircea Dinescu nu l-a impresionat, a continuat tot mai furios să bagatelizeze morții și să-și bată joc de apărătorii lor. A urmat o învălmășeală de proteste și de replici încercând să spele de insultă memoria tinerilor morți.
Dar nu asta mi-a fixat în memorie întâmplarea, ci revelația explicației ei abisale, pe care am avut-o în timp ce îl ascultam, ideea tulburătoare că eroul din zilele premergătoare revoluției nu suporta concurența eroilor post mortem care îi umbreau, prin tragedie, celebritatea. Nu le ierta tinerilor, care-și plătiseră curajul cu viața, faptul că, în fața curajului de a muri, orice altă formă de curaj devenise derizorie.”
Reacția dumneavoastră, domnule Dinescu, n-a fost aceea de a-i demonta acuzațiile, ci de a o întreba: „De unde dracu’ a scos tâmpenia asta?”. Mai târziu, în emisiunea „România 9”, de la TVR, cu moderator „varanist” și cu șef PSD-ist, ați procedat la fel ca în cazul acuzelor formulate de domnul Liiceanu: nicio referire la acel dejun, ci la faptul că doamna Ana Blandiana e nașa fiului dumneavoastră, Andrei, și că, în timp ce aveați domiciliu forțat, ea publica un volum de poezii în colecția „Biblioteca pentru toți”, inaccesibilă altor autori de marcă. La asta v-ați rezumat.
Revenind la domnul Liiceanu, ați adus în discuție o scenă consumată în casa socrilor dumneavoastră, din care reiese că ați vrut să fiți eroul României, să scăpați țara de dictatură, dar ați eșuat din cauza „lașității” domnului Liiceanu.
„În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei «gărgărițe» plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile câtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărâmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume.
Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars, zicând că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. «Gândiți-vă că aveți copii la școală!», a exclamat Paler. «Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!», i-a întors-o Alexandru Paleologu.
Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu, care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Până la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amânat pentru altădată. Astfel și-a mâncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.
Mult mai târziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: «Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu, care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!».”
Din obezul text scris de dumneavoastră, ca răspuns împotriva celor dezvăluite de domnul Liiceanu, și din care am redat numai un pasaj, desprind un lucru: voiați să dărâmați regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu printr-o simplă scrisoare trimisă la Ambasada Olandei. Asta suflase „gărgărița” aceea „plantată” în casa socrilor dumneavoastră – tovarășa soacră, cetățeană sovietică, la fel ca și distinsa dvs. soție. Aia era „bomba” ce urma să fie detonată în întreaga lume.
Dar nu v-au lăsat domnii Liiceanu și Paler! Stau și mă întreb, ca simplu cetățean, oare „olandezii zburători” (olandejii, le-ar zice amicul dvs. din PSD, Puiu Iordănescu) de la ambasadă nu știau ce se petrecea atunci în România? Că era foamete, dictatură, că se dărâmau biserici, sate, că era frig, sărăcie într-un cuvânt?
Credeți că ei nu ieșeau deloc din ambasadă? Erau niște deținuți, arestați la domiciliu? Erau păziți la poartă de securiști, ca să nu plece la plimbare? Să fim cu picioarele pe pământ. Puteau să se deplaseze oriunde, domnule Dinescu. Să iasă din ambasadă, să intre în magazine, să vadă că sunt galantarele goale, că atârnă doar cârligele pe-acolo.
N-aveți grijă: erau în temă cu ceea ce se întâmpla în România. Nu era nevoie să se informeze tocmai din scrisoarea semnată de grupul de scriitori din care făceați parte și dumneavoastră. În plus, până în 1989, lucrurile erau în general arhicunoscute. Toată lumea asculta Radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Așa-zisa dumneavoastră „bombă cu combustie rusească” nu rezolva cu nimic situația din România: plasată la Ambasada Olandei și de-acolo detonată în întreaga lume, așa cum v-ați exprimat.
De fapt, „bomba” era lipsa noutății ei. Ce-ați fi rezolvat cu acea „bombă” plasată la Ambasada Olandei? Nimic. Ce? Ar fi venit olandezii, americanii, întreg universul terestru să ne salveze de ceaușism, fiindcă, vezi Doamne, au semnat câțiva scriitori români, în frunte cu creatorul Mircea Dinescu, o scrisoare șocantă despre dictatura din Români? Fals!
Vă recomand să citiți „Cartea Revoluției”, a colegului Grigore Cartianu, despre Revoluția din Decembrie 1989. Are aproape 1.000 de pagini, e ilustrată și costă 100 de lei. Veți vedea de unde a pornit cu adevărat schimbarea și cum anume s-a produs. Restul („gărgărița”, Ambasada Olandei, amicul Coen Storck, detonarea „bombei” expirate) sunt povești țesute ca să vă ridice în slăvi ca pe un personaj din basmele populare. Un „erou” confecționat în sinistre laboratoare cu croială chirilică. Nimic mai mult.
Nu mai faceți pe eroul, domnule Dinescu! Pentru că n-ați fost și nu sunteți așa ceva. Pe adevărații eroi, care și-au dat viața la Intercontinental, i-ați catalogat – batjocoritor – drept „Hitlerjugend”, cum mărturisea Ana Blandiana.
Ați dat dovadă de alte acte de eroism familial, când v-ați mutat din apartament în vilă, apoi, cu trecerea anilor, când ați luat 100.000 de euro de la escrocul SOV (Sorin Ovidiu Vîntu). Cum a fost când v-ați milogit pentru banii ăia, domnule Dinescu, în fața unuia dintre cei mai mari infractori ai României? Nu v-a mai păsat că i-a țepuit pe români cu afacerea FNI, că i-a lăsat cu buzunarele goale, fără case și fără mâncare? Doar pentru ei, cum v-ați lăudat, ați vrut să detonați „bomba”, nu?
Ia uitați ce „bombă” ați denotat în realitate, în vreme ce vă lăfăiați la emisiunea „Tănase și Dinescu” de la Realitatea TV: 100.000 de euro din banii delapidați de Vîntu și de Luca de la Petromservice. Asta-i „Revoluția” dumneavoastră!
Vă invit să parcurgem împreună un scurt pasaj din stenograma convorbirii dintre dumneavoastră și Vîntu, scoasă la lumină de procurorii DNA (pe care-i urâți atât de mult, când vă rotiți ochii în cap pe la televiziuni).
Vîntu: Deci, câte-ți trebuie? Zi!
Dinescu: Câte poți tu, coane…
Vîntu: Hai, tati, zi câte-ți trebuie – cincizeci, o sută, câte vrei…
Dinescu: Cât?
Vîntu: O sută, cât îți trebuie? Ce să faci cu cincizeci… cât…
Dinescu: Bă, adu-mi cât poți tu. Dar cât mai repede, te rog!
Da. Cât mai repede, domnule Dinescu, altfel se ducea naibii afacerea cu sticle de vin și poezii cu ele.
Când v-au întrebat jurnaliștii de la „România liberă” (pe vremea când „România liberă” era ziar) despre acel „împrumut”, nici n-ați mai „știut” de el: „Când am luat acești bani? Trebuie să-mi spuneți când, pentru că eu am luat de mai multe ori bani de la Vîntu, dar erau bani luați cu împrumut. Eu am luat bani cu împrumut de la mai mulți – și de la Vîntu, și de la Patriciu, și de la alții”.
Unde-ați fost, domnule Dinescu, și unde-ați ajuns! Dintr-un contestatar aprig al regimului comunist, v-ați transformat într-un umil propagandist al continuatorului său, care poartă în prezent denumirea de PSD.
Și v-ați înhăitat cu toți infractorii „roșii” ai țării: de la Sorin Ovidiu Vîntu (condamnat, însumat, la zeci de ani de pușcărie) până la Liviu Dragnea (condamnat și el, deocamdată, la 3 ani și 6 luni de închisoare).
Nu-i de mirare că v-au părăsit până și amicii apropiați. Nu vă mai suportă nici ei! Nici CTP, nici Stelian Tănase, v-au lăsat baltă și Ana Blandiana, dar și Gabriel Liiceanu. Îl așteptăm și pe Andrei Pleșu…
Cum să vă mai tolereze, când, dintr-un poet renumit, fost șef al Uniunii Scriitorilor din România, ați devenit un biet activist al PSD, spălător de pușcăriași, cu năravuri desprinse din osânza doctrinară a senatoarei urlătoare Șoșoacă?!
Mircea Dinescu este un POET-(și-PAMFLETAR) VALOROS, darrr… are un CARACTER-INFECT (!) și, în mod EVIDENT (!!!), este (ÎNCĂ din anii… ’70 – ! –, NUUU… ’80!!!) un… AGENT-al-RUSIEI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!