Mircea Dinescu îi răspunde golănește lui Gabriel Liiceanu. Și se dă de gol: făcea disidență anti-ceaușistă „sub acoperiș sovietic”!

10
13668
Mircea Dinescu - Gabriel Liiceanu

„Moșierul roșu”, Mircea Dinescu, i-a dat replica lui Gabriel Liiceanu, după ce acesta „l-a dezbrăcat” săptămâna trecută, într-un rechizitoriu necruțător publicat pe platforma Contributors.ro. Dinescu a răspuns pe Facebook, postând un text neobișnuit de lung.

„Disidentul Moscovei”, devenit celebru prin impostura cu care și-a arogat rolul de „simbol al Revoluției”, se apără de acuzele tăioase ale lui Liiceanu recurgând la o armă securistă: atacul. Numai că face o eroare majoră: își deconspiră disidența de sorginte sovietică.

„În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei «gărgărițe» plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile câtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărâmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România”, scrie Mircea Dinescu.

La întâlnire au participat, printre alții, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler.

Dinescu scapă un amănunt esențial: întâlnirea conspirativă avea loc „în casa socrilor mei”, adică a cetățeanului român Albert Kovacs și a cetățenei sovietice Elena Loghinovskaia! Cei doi erau părinții Mașei, cetățeană sovietică și ea, soția lui Mircea Dinescu.

Așadar, probabil fără să vrea, „disidentul Mocovei” – dotat cu protecție sovietică la acea vreme, ceea ce-l plasa în afara unor pericole majore – recunoaște că acțiunile sale anti-ceaușiște se derulau „sub acoperiș sovietic”!

În rest, Mircea Dinescu îl atacă din toate pozițiile pe Gabriel Liiceanu, încercând să-l decredibilizeze, dar reușind efectul contrar.

„O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plângă și văd că nu m-a iertat nici până în ziua de astăzi pentru acel afront”, se făloșește ginerele Elenei Loghinovskaia, referindu-se la un episod din martie 1989.

Dinescu și-a îndepărtat, în timp, toți foștii colaboratori și amici. CTP l-a renegat acum câteva săptămâni.

În ultimii ani, „disidentul Moscovei” a intrat în siajul discursului din ce în ce mai violent anti-UE, anti-NATO și anti-SUA, apropiindu-se de temele propagandei rusești.

În urmă cu câteva săptămâni, Dinescu a dat un spectacol grotesc la TVR, alături de Ion Cristoiu. După pierderea puterii de către PSD, Dinescu s-a reorientat rapid, mutându-și emisiunea bine retribuită de la TVR la Prima TV.

Răspunsul lui Mircea Dinescu pentru Gabriel Liiceanu

„Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop”

„Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu, nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urât mirositoare pe care sconcsul PRM-ist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mânecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.

O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plângă și văd că nu m-a iertat nici până în ziua de astăzi pentru acel afront.

În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din «Libération» fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: «Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plâns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…», după care năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntâlnesc după un an, purtând cu dezinvoltură în cârcă Editura Partidului Comunist.

În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei «gărgărițe» plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile câtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărâmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume.

Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars, zicând că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. «Gândiți-vă că aveți copii la școală!», a exclamat Paler. «Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!», i-a întors-o Alexandru Paleologu.

Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu, care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Până la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amânat pentru altădată. Astfel și-a mâncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.

Mult mai târziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: «Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu, care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!».

Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mână pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.

Făcând o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la «Ștefan Gheorghiu», Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atâta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atât de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dâre adânci de alifie pe trupu-i de efeb.

Stau și mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîâea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, când am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP (Cristian Tudor Popescu – n. red.), l-am bărbierit pe Stelică (Stelian Tănase – n. red.) și i-am pus părul pe moațe Anei Blandiana, adică mușteriilor care au tăbărât pe mine din senin.

Secretul lui Bachus, cu Gabriel Liiceanu în rolul principal

După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproși.

În șiragul strălucitor al despărțirilor post-goetheene, mărgica vineție pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-și vadă victimele rămase în viață.

Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ținta unor nesfârșite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pârleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.

Târât de Andrei Pleșu în bârlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăiește parcă în fața unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiți să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învârti cu dibăcie paharele și de a-l sorbi pe cel din fața lui Măgureanu, dejucând astfel intenția malefică a directorului SRI.

La câteva zile după atentatul eșuat, se trezește la ușă cu mesagerul diavolului, care îi pune în brațe drept plocon o lădiță cu șase sticle de catran învechit în beciurile instituției.

Așa cum vitriolul Miței Baston se preschimbă până la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu viețile oamenilor de dragul unui experiment științific, așteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculițel asupra șoriceilor dalbi din laboratorul societății civile.

Numai că, în loc să strige «Evrica!», filosoful e nevoit să exclame iohannicește «Ghinion!». Căci, plini de recunoștință, cobaii chercheliți păreau a-i cerși din priviri încă o butelcuță.

Dacă membrii Grupului ar fi căzut lați în ziua aceea, România și-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-și fractureze conștiința cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuși domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.

În locul cartofului străpuns de-o țepușă am fi avut astăzi, în Piața Revoluției, un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Țarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, își strânge la piept pisoiașii pe care el însuși i-a omorât.

Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:

«Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nicio problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.»”

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* Gabriel Liiceanu îl face praf pe Mircea Dinescu: „Un claun isteric, locuit de patima căpătuielii”, „pușlama ordinară”, „cultivă vulgaritatea, țopenia obraznică și infatuată”

10 COMENTARII

  1. Dinescu a fost „OMUL-RUȘILOR” încă din anii… ’70 (așadar: CU MULT TIMP ÎNAINTE DEEE… Gorbaciov/”Glassnost”, „Perestroika”, adică de pe vremea… DICTATORULUI Brejnev!), daaaaaaa?!!!
    (Vom REVENI, cu DOVEZI/ARGUMENTE!!!)

    • În anii ’70, venea și el, Mirdcea Dinescu (ca mulți alți scriitori, plasticieni, actori și regizori), în fiecare toamnă-târzie, la noi, la Constanța, cu ocazia VALOROSULUI (!) Festival (anual) Literar-Artistic „PONTICA”, la întâlniri-cu-cititorii (inclusiv la noi, la Liceul „Mircea cel Bătrân”) șiii… deși POZA (ca și acum, laaa… bătrânețe!) în… MARE-NONCONFORMIST (nu numai din punct de vedere poetic/literar, dar și vestimentar sau în discurs, ori în gesticulație), avea ciudatul obicei de-a-i-tot-lăuda-,-în-sus-și-n-jos, peee… RUȘI!
      (Bineee…, o fi fost și din cauza soției-rusoaice — dacă era deja căsătorit pe-atunci… –, dar parcă prea îi ridica în slăvi pe ăia, pe RUȘII DOGMATIC-BOlLȘEVICI/”BREJNEVIȘTI”, ceea ce nu preaaa… „cadra” cu ostentativ-afișatul său non-cocorformism/”modernism”!)

      • mircea dunescu este un personaj de cea mai joasa speță, spion bolșevic omul lu Iliescu, un zvapaiat care afișat pus în fata la revoluție dar s-a făcut de rușine prin acțiunile lui idioate, el s-a îmbogățit din bani publici prin emisiunile lui de tot rahatul de la TVR.

  2. Multi ani ne-a pacalit Dinescu cu anticeausismul lui. Iar noi credeam subinteles ca anticeausism e si anticomunism. In realitate Dinescu, Iliescu si cu siguranta rusii erau doar anticeausisti nu si anticomunisti.
    Si au colaborat toti pentru eliminarea lui Ceausescu iar apoi pentru a opri mersul Romaniei spre capitalism si Europa.

  3. Dacă nu era marea poetă Ana Blandiana, România publiciştilor miştocari, a Corupţiei şi Incompetenţei n-avea azi nici măcar Memorialul de la Sighet, exact aşa cum tot stă în reparaţii din 2002 Muzeul Naţional de Istorie fără să plângă nimeni. Mircea Dinescu de la Caţavencu a scris insultător şi despre Ana Blandiana, încât filosoful Gabriel Liiceanu de la prestigioasa editură Humanitas, fiind ultimul bărbat de modă veche din Bucureşti, a replicat cavalereşte.

  4. Adica o „dizidenta” egala cu ZERO!! Caci ,sustinand bolsevicii ca iliescu ,brucan si toata sleahta de criminali care,in anii de groaza ai Cominternului au fost trompeta lui Stalin pentru a distruge elitele neamului nostru,nu a facut decat sa prelungeasca agonia acestui popor care a dorit sa scape de comunisti imediat dupa fuga lui ceausescu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here