Fără să-i pronunțe măcar o dată numele, filosoful Gabriel Liiceanu îl desființează pe Mircea Dinescu, descriindu-l foarte sugestiv pe poetul de curte al PSD într-un editorial publicat pe platforma Contributors.ro.
Construit cu o legendă de disident la revoluția din 1989, când a ajuns direct în direct, la TVR, imediat după căderea lui Ceaușescu, Mircea Dinescu a avut apoi un parcurs cel puțin controversat. În CPUN, primul parlament de după decembrie 1989, Dinescu a jucat rolul diversionistului, făcând adesea scandal și ducând discuțiile în derizoriu atunci când Iliescu și nomenclatura comunistă, regrupați, puneau bazele puterii FSN (actualul PSD), perpetuate până în ziua de azi.
Dinescu și-a îndepărtat, în timp, toți foștii colaboratori și amici. CTP l-a renegat acum câteva săptămâni. În ultimii ani, a intrat în siajul discursului din ce în ce mai violent antieuropean, anti-NATO, UE și SUA, apropiindu-se de temele propagandei rusești.
În urmă cu doar câteva săptămâni, a dat un spectacol grotesc la TVR, alături de Ion Cristoiu. După pierderea puterii de către PSD, Dinescu s-a reorientat rapid, mutându-și emisiunea frumos retribuită de la TVR la Prima TV.
Liiceanu își inititulează textul publicat joi “Un pedagog valah”. Încă de la primele rânduri e clar la cine face referire filosoful.
“Judecând după nivelul nostru de civilizație la capătul celor treizeci de ani istorici de «tranziție» pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte.
Când spun «pedagog valah», am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic «Sudul») printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de «simbol al revoluției» dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei“.
„Dup 1990, prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor“
Portretul parvenirii lui Dinescu este creionat de Liiceanu cu măiestrie și precizie în același timp. Aparentul disident instruit la “Ștefan Gheorghiu” (“academia” de politruci și agenți ai serviciilor care a dat și înainte, și după Revoluție, sub numele SNSPA, “crema” abonaților la funcții publice și învârteli cu statul) este dezbrăcat de legende în doi timpi și trei mișcări.
“În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?
Odată ajuns «simbol», surpă tot ce putea deveni reper în noua societate, tot ce se contura public ca valoare, caracter și ținută umană. E drept, disidentul de dinainte nu studiase Calvarul și Golgota, pregătirea obligatorie de care vorbește N. Steinhard pentru cei care vor să învețe «meseria de om în lume», ci doar Academia de Studii Politice «Ștefan Gheorghiu» de pe lângă Comitetul Central, ai cărei absolvenți, sub Ceaușescu, au umplut rândurile DIE, iar după ʼ90, au dat miniștrii, prim-miniștrii și afaceriștii de top ai României.
Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de «ce va zice lumea» și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români“.
Citiți întregul editorial al lui Gabriel Liiceanu AICI.
Bine spus!
ARDE-L pe DERBEDEU, Domnule Liiceanu!
Licheaua asta a fost totdeauna în slujba Bolseviciei Mari, el l-a ucis pe Marin Preda .
Mari intelectuali ai României au tinut capul între umeri timp de 31 de ani pentru ca fiecare a profitat in modul sau.Tirziu dl Liiceanu ,tara e ajunsă la sapa de lemn,poporul e terminat.Nu stiu daca mai aveti ceva de salvat caci onoarea e precum fumul de țigară la elitele intelectuale ale României.Pe poporul roman il mai poate salva dor voința celui de sus.
Daca mesajul venea din partea unui alt intelectual as fi de acord. Dar de la unul care , pe vremea lui Basescu a spus acestuia.:
Dumneavoastra ati spus in cuvantul pe care ni l-ati adresat ca nu stiti daca ati fost la inaltimea exigentelor macar a unei parti din intelectualitatea romana. Fac parte din acei carora li s-a lipit eticheta de ᅡintelectual al lui Basescuᅡ si as vrea sa spun cu aceasta ocazie ca ati fost la inaltimea unei bune parti a intelectualitatii din tara asta. (…) Asta inseamna tocmai ca s-au recunoscut cu valorile lor in activitatea dumnavoastra”, a spus Gabriel Liiceanu.
Liiceanu a continuat: „Timp de 10 ani cat ati fost, sunteti presedintele Romaniei, nu ati facut decat sa ne asezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al Romaniei, trebuia sa ne asezam. Si pentru asta va multumim”.