Solicitarea IICCMER de eliminare a bustului lui Adrian Păunescu din spațiul public a generat un întreg evantai de reacții, de la indignare la aprobare necondiționată. Unii, mai prudenți, s-au întrebat ce relevanță mai are astăzi Adrian Păunescu și de ce nu este lăsat acolo unde istoria postcomunistă l-a pus, adică în piețele publice, findcă doar acest motiv de gâlceavă ne mai lipsea acum.
Cu ani în urmă, când încă mai era primul vânător al țării, Adrian Năstase s-a întrebat în mod similar asupra rostului CNSAS, pe ai cărui lucrători i-a catalogat ”lingători de dosare”. Gata cu trecutul, să privim spre viitor: ”urmând exemplul comuniștilor, tot înainte!”
La dispariția lui Păunescu, am scris un text în revista ”Timpul” (articolul ”Personalități complexe”, nr. 141 / noiembrie 2010, pag. 3), pe care îl redau în întregime, căci nu e lung și nici nu am nimic de schimbat în el.
”De la moartea lui Croneliu Coposu nu am mai văzut așa demonstrație de cameleonism precum cea din ziua morții lui Adrian Păunescu. Pe 11 noiembrie 1995, cel căruia Petre Roman îi spunea «Copoiu» (vezi Doamne, după ore întregi de dispute, încă nu știa exact cum îl cheamă), cel acuzat că nu ar fi mâncat salam cu soia, că ar fi stat la Paris în anii comunismului (așa a ajuns Rubla – Paris), «mumia», «stafia» ș. a. m. d. devenise peste noapte «Seniorul», «singurul politician autentic», în fine, «personalitate complexă». Și pe 5 noiembrie 2010, cel etichetat «Porcul» sau «marele pupincurist al odiosului regim» a devenit peste noapte «primul poet care i s-a opus lui Ceaușescu» și (ați ghicit?) «personalitate complexă».
Chiar dacă cele două cazuri par a fi asemănătoare, între ele există, totuși, o mare diferență: Coposu nu trăise bine-mersi la Paris, ci fusese torturat în închisorile dejiste și atent urmărit de Securitatea ceaușistă, trăind o bună perioadă de timp cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Rubla. Minciunile răspândite pe atunci de FSN-iști erau evidente pentru cine avea puterea și dorința de a ieși din carapacea propagandistică ce a mobilizat primele mineriade. După ce Coposu a dispărut, detractorii lui a răsuflat ușurați, crezând că pericolul trecuse. Numai Ion Iliescu nu a împărtășit acea bucurie, fiindcă simțise că liderul țărănist devenise mai periculos după moarte. Și alegerile din 1996 i-au dat dreptate.
În cazul lui Păunescu, cei ce l-au etichetat ”marele pupincurist al odiosului regim” au avut dreptate. Așa a fost, dovadă fiind metrii lineari de ode (adică poezii odioase) închinate «marelui bărbat», «fiului țării». Păunescu a fost un răsfățat al regimului comunist, chiar dacă uneori a avut relații tensionate cu Ceaușeștii și chiar dacă în ultimii ani ai regimului intrase într-un con de umbră. Să nu uităm de notorietatea sa, fiind printre puținii oameni de cultură pe seama cărora au apărut bancuri de mare circulație. Nu oricine se bucură de un asemenea privilegiu. Păunescu și-a văzut visul cu ochii, ajungând un «loc comun» (așa cum își exprimase dorința în volumul său «Locuri comune»). A fost un mare propagandist și chiar unul dintre ideologii național-comunismului. Nu putem pune între paranteze aceste realități.
Faptul că Adrian Păunescu a fost și un mare poet i-a făcut pe cei ce l-au apostrofat timp de 20 de ani să simtă nevoia să dea cu var peste cariera sa politică. Au început să fie invocate doar gesturile de protest ale poetului și reamintită vechea poveste cu procurarea de butelii pentru aragaz. Tot ceea ce ieri era dovadă a poziției importante a poetului în aparatul de partid astăzi este descris în registrul omenescului. Nimic din contribuțiile importante la funcționarea regimului criminal nu mai este grav, totul topindu-se într-o poveste compusă în cheie anecdotică.
Nu susțin ideea că tot ceea ce a făcut Adrian Păunescu în cariera sa este damnabil. Am urmărit ca adolescent Cenaclul Flacăra, știu că la spectacolele sale era o atmosferă ce contrasta cu cenușiul vieții cotidiene și cu falsitatea Festivalului Național «Cântarea României». Și acum ascult cu plăcere unele piese de atunci și consider că folk-ul românesc îi datorează enorm lui Păunescu. Nu este niciun mare cantautor din acest gen să nu fi trecut prin Cenaclul Flacăra. Dar știu că la acele spectacole se recitau și ode la adresa regimului. Și mai știu și câteva povești adevărate despre comportamentul abuziv al poetului. Încerc să judec diferențiat toate aceste elemente, convins fiind că este, totuși, o diferență între statutul de poet naționalist și cel de poet național. Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre ceea ce fac personalitățile vieții publice.
Un mare intelectual constata că, pe 24 august 1944, în România nu mai era niciun filo-german. Fenomenul nu e singular în istoria noastră. După 21-22 decembrie 1989, comuniștii au devenit peste noapte anti-comuniști. Comportamentul este același și în cazul în discuție. Când i-am auzit pe vechii adversari ai lui Păunescu că deplâng dispariția vechiului prieten, am avut senzația că FSN-iștii n-au dispărut, că au rămas la posturi (de televiziune sau de radio). Ei produc mai departe o mare tocăniță mitologică în care amestecă bunul cu răul, frumosul cu urâtul, fiindcă – nu-i așa? – cu toții iubesc țărișoara asta. Dușmanul de ieri devine într-o clipă «bunul prieten» cu care «pupat Piața Independenței». Ce poți să le mai zici? Personalități complexe.”
Ce vremuri! În 2010, la dispariția sa, Păunescu nu era atât de prezent în spațiul public precum este astăzi. Dacă privim doar spre furtuna de mesaje nostalgice după perioada ceaușistă, vedem cât de puternic a prins național-comunismul la care a pus umărul și ”bardul de la Bârca”.
Într-unul dintre spectacolele sale, el și spune: ”Să le arătăm noi cum se face propaganda!”. Nu dorința de iluminare l-a mânat pe el în luptă, ci aceea de parvenire și de îndoctrinare a tinerilor pe calea artei. Că această dorință a sa a avut unele efecte secundare benefice este și aceasta o realitate.
Pornind de la distincția Svetlanei Boym dintre nostalgicii reflexivi (ce visează un trecut fără a dori neapărat revenirea lui) și cei restaurativi (ce construiesc un trecut impunându-l ca adevăr, făcând din el baza unui proiect prezent), constatăm că Păunescu s-a plasat în ambele categorii: a idealizat trecutul cât a putut, dar a și contribuit la fabricarea unuia, în siajul curentului protocronist.
Nostalgia restaurativă a însoțit propaganda celor două totalitarisme prin care am trecut (legionarismul și ceaușismul), obsesia fiind aceea a instituirii esenței și originii românismului. Iar agenții ei politici pot fi ușor identificați, de la ”românul verde” Zelea Codreanu (de origine polono-germană) până la ”geto-dacii” Simion (provenind din familie rromă) și Șoșoacă (de origine sârbă). Georgescu este de-a dreptul geto-dac vallahal într-un hal făr’ de hal, cu industria de cal, navigând pe canal, din Bosfor până-n Baikal. Și din istoria sa imaginară, în care se întâlnește cu Funar, se stropșește la italieni: ”Voi sunteți urmașii Sarmisegetuzei? / Niște răi și niște fameni / I-e rușine lui Zalmoxis / Să vă zică vouă oameni!”.
Dintre cei ce l-au prizat pe Păunescu, unii i-au apreciat opera poetică, iar alții l-au apreciat în întregul său. Puțini dintre cei din prima categorie i-au valorizat activitatea de propagandist comunist; ceilalți, însă, nu fac distincția dintre cele două fețe ale aceleiași monede, câteva poezii cantabile și pe înțelesul lor legitimând întreaga activitate a personajului. Aceștia din urmă sunt cei mai mulți, înregimentați astăzi în ”oastea domnului Călin”. De aceea, răul propagandistic făcut ieri de Păunescu se vede astăzi în sminteala legionaro-ceaușistă ce se plimbă nestingherită prin târgurile patriei, sprijinită de o rețea de rezerviști formați la școala de istorie național-comunistă, adică ceaușistă.
Trebuie eliminate busturile lui Păunescu din spațiul public? Probabil că ar avea loc pe o alee a scriitorilor, dar cu un explicandum: ”poet de curte al cuplului Ceaușescu și propagandist al criminalului regim comunist”. La fel ca-n cazul lui Octavian Goga, cel care, ca prim-ministru, a adoptat decretul-lege privind revizuirea cetățeniei evreilor, în urma căruia și-au pierdut cetățenia (cu drepturile aferente) aproape jumătate dintre familiile evreiești din România doar pentru că aparțineau acestei etnii și nu pentru că făceau propagandă bolșevică (după cum spune domnul academician Ioan Aurel Pop în încercarea de a pune un bemol peste un act politic antisemit). Și mai sunt câteva cazuri.
Și legionarismul, și ceaușismul ne otrăvesc prezentul. Nu poți privi spre un viitor european al României legat la ochi cu pânza propagandistică a acestor două ideologii. De aceea, discuțiile despre locul busturilor agenților celor două regimuri criminale în piața publică este de actualitate. Și trebuie încheiat odată subiectul prin clarificări asumate în lege.