Ador drumețiile care devin adevărate pelerinaje sufletești. Mă răscolesc până la lacrimi imaginile de altă dată, când după „Podul de flori” din 6 mai 1990, prin breșele zidului înlănțuit cu sârmă ghimpată, cohorte întregi de mii și mii de basarabeni și bucovineni țineau calea spre locurile sfinte din Țară.
Moldova de dincolo, ieșită de sub ruinele dictaturii, își recăpăta demnitatea înjumătățită și exilată, primind cu sufletul în palme cealaltă parte de popor român, care reîntregea prin pelerinaje la Putna, Botoșani, Ruginoasa, Suceava, Iași, Neamț, Vaslui, Bacău și Focșani icoana strălucitoare a timpurilor de glorie, când să-ți aperi moșia, neamul și credința însemna unitate, libertate, onoare și datorie sacră.
Îmbrăcați în straie de sărbătoare, basarabenii și bucovinenii au acoperit cu petale drumurile ce duceau spre Eminescu, Ștefan cel Mare, Alexandru Cuza Vodă, Mihail Kogălniceanu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, spre mormintele voievozilor iubitori de Țară și către vetrele încărcate de dor și istorie românească.
Apoi, basarabenii au sorbit din apa vie a Carpaților și au descins în cealaltă parte de munte, la frații din Ardeal, care își tăinuiau și ei destinul într-o speranță și lacrimă ascunsă în cronici străine. Întâlnirile cu ardelenii îmi reînviau episoade duioase din copilărie, când familia noastră s-a reîntregit și trăia din plin bucuria reîntoarcerii acasă a bunicilor și rudelor din exilul siberian, făcându-ne să ne simțim mari și învingători peste nedreptăți. Nu pot încăpea în cuvinte emoțiile născute din popasurile la locurile de poveste de pe plaiurile bistrițene legate de baștina lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, la Rășinari – satul lui Octavian Goga și al lui Emil Cioran și locul de veci al lui Andrei Șaguna – ori la Lancrămul lui Lucian Blaga. Iar atingerea pietrelor înălțate pe jertfă și unitate românească ale cetății de la Alba Iulia ne deschidea porțile timpului și ne ducea în Ziua înfrățirii pe veci a pământurilor înstrăinate – Ziua de 1 Decembrie 1918!
Ce fior arhaic și unic a cutremurat ființa basarabenilor când s-au întâlnit cu Dunărea la Cazane! Aveau convingerea că au mers pe un traseu arhicunoscut și au ajuns la o străveche destinație de pelerinaj întipărită în memoria lor ancestrală. Nimic nu le părea străin și necunoscut: unii se duceau, fără să întrebe, pe cărările din alte timpuri, spre locurile milenare de închinare și rugăciune, alții își căutau strămoșii printre vetrele înșiruite pe malurile fluviului. În ochii lor, Dunărea se legăna între începuturile de la facerea lumii și până la evurile pierdute în neant, ieșea alene din ”negura de vremi”, lua înfățișarea de părinte și privea în depărtări, până la celălalt capăt al împărăției, străjuită de dârzul și nesupusul Nistru. La Cazane, ca peste tot de-a lungul fluviului, basarabenii s-au convins că nu ei descoperiseră Dunărea, ci Dunărea îi recunoscuse pe ei, primindu-i cu blândețea unei mame care își îmbrățișează, după veacuri de înstrăinare, copiii reîntorși la leagăn.
Cum să nu tresari plin de uimire, când cerurile Munteniei au albăstrimea câmpurilor de cicoare de pe platourile Nistrului?!
E atâta risipă de frumusețe în Oltenia, încât cauți Masa Tăcerii și scaunele apostolilor pentru a te așeza să savurezi în tihnă cele văzute pe un tărâm desprins din paradis. Ajungi la Coloana Infinitului și nu te poți decide unde să ții calea mai întâi, căci auzi simultan chemările Jiului, Oltului, Munților Parâng, Godeanu și Retezat, precum și dangătul clopotelor de la mănăstirile Tismana, Horezu și Cozia. Ești copleșit de minunățiile care îți încântă ochii: pământul Olteniei arată ca podoabele de sărbătoare, lumina blândă se așterne peste satele cu nume de legendă, iar vorbele oamenilor întâlniți în cale sună ca o binecuvântare veche, păstrată din vremea voievozilor și a sfinților. Cum să-ți continui drumeția fără să stai măcar o zi sau două lângă izvoarele de veșnicie și cărțile de învățătură din salba de mănăstiri, cum să te desparți de albastrul cerurilor din Oltenia, când ele poartă frumusețea câmpurilor de cicoare din Basarabia?
Fără să treci pe pământul Țării din dreapta Dunării, nu poți împlini destinația și rostul peregrinului. Dobrogea are farmecul ei, care se dezvăluie încet și se strecoară blând în inimă ca lumina răsăritului, ca o rugăciune rostită în zori de zi, ca o odă a bucuriei. Îmbrăcată vara în aurul unduitor al lanurilor de grâu și împodobită de nesfârșirea câmpurilor de floarea-soarelui, Dobrogea se lasă îmbrățișată la răsărit de Marea Neagră, iar spre apus, împreună cu Basarabia, străjuiește malurile Dunării și Delta ei nepereche în lume, unde simfonia naturii adună susurul apelor, foșnetul stufărișurilor, țipătul păsărilor de baltă și zbaterea peștilor în năvodul lipovenilor. Munții Măcin se deschid privirii ca o primă filă din cartea genezei, cu răbufniri minerale aruncate la suprafață, cu lanțurile montane ruinate de trecerea milioanelor de ani și cu povârnișurile prinse între îngrămădiri de bolovani rostogoliți spre văile abia atinse de vegetația sălbatică. Cine are ochi să vadă frumusețile peisajului prins între brizele Mării Negre și miracolele Deltei poate lua cu sine Dobrogea eternă, locul unde creația își rostește psalmii printre cârdurile de lebede, cormorani și pelicani.
Pelerinul se întoarce acasă… de acasă. Nu mai este omul care a plecat la drum. Are adunate în suflet imagini dragi, chipuri de frați, peisaje pitorești, locuri de o rară frumusețe. Intră în Basarabia natală ca un om care s-a căutat pe sine. Înțelege că nu a străbătut România pentru a descoperi alte ținuturi, ci pentru a învăța să-și privească propria vatră cu ochii recunoștinței și ai iubirii.
Basarabia nu este capătul pelerinajului. Aici, între Prut și Nistru, pelerinul înțelege că patria nu este doar locul în care te-ai născut, ci locul în care sufletul își recunoaște rădăcinile și își regăsește limba, memoria și destinul. De acum înainte, va purta România întreagă înlăuntrul său ca pe Cântarea Cântărilor, iar Basarabia o va iubi cu și mai multă duioșie, fiindcă a descoperit că rădăcinile ei nu se opresc la o margine de hotar, ci se hrănesc din aceeași istorie, credință și lumină.
Când se încheie pelerinajul drumurilor, începe pelerinajul vieții: unul fără sfârșit, în care fiecare zi devine o datorie de a păstra vie moștenirea primită și de a o dărui, neștirbită, celor ce vor veni după noi.