Mă sperie oamenii cu inima împietrită și cu ochii închiși. Străini de necazul sau bucuria semenilor, ei se lasă acaparați de partea întunecată a existenței și ajung să nu mai vadă frumusețea vieții.
Lumina dimineții le intră în casă fără ca ei să simtă începutul și prospețimea unei zile noi, fără să audă cântecul păsărilor sau să îndrăznească să privească afară, să guste din vraja spectacolului vieții ori să asculte simfonia perindării anotimpurilor. Căldura soarelui îi supără, ploaia îi enervează, iar lanurile cu rod nu le mai dau speranțe. Până și miracolele aduse de primăvară, când pomii dau în floare, iar peisajele se îmbracă în verdele crud de prier, nu-i pot smulge din starea apăsătoare de nemulțumire generală.
Când încerci să clarifici ce stă la baza insatisfacțiilor lor, nu afli mare lucru; de regulă, nemulțumiții se feresc de discuții sincere, strâng din umeri și îți aruncă replica: ”Lasă-mă în pace, vezi-ți de treabă, mă descurc și singur!”.
Tipologia indivizilor supărați pe toată lumea este binecunoscută. Dar ce se întâmplă când nemulțumirea, iritarea și limbajul agresiv se răspândesc ca o epidemie în comunități și în întreaga societate? Cum se simt și cum reacționează cetățenii când supărarea nu mai aparține doar unor indivizi frustrați și morocănoși, ci devine un fenomen colectiv?
Nu de ieri și nici de alaltăieri, societatea moldovenească se află în derivă și în criză morală, fără să reușească să treacă până la capăt Rubiconul și să îmbrățișeze pe deplin setul de valori naționale și democratice. În consecință, asistăm de ani buni – destul de neputincioși – la interpretări abuzive ale libertăților individuale. În numele ”dreptului de a face ce vreau”, unii ajung să sfideze bunul-simț și normele generale de conduită în spațiul public. Îi vedem în parcuri, pe alei sau în zonele de recreere: urlă, înjură, deranjează, fără să le pese de cei din jur. Un grup restrâns poate tulbura liniștea și poate indispune sute de oameni. O familie cu copii, un pensionar care caută liniște, un tânăr care vrea să-și adune gândurile – toți devin victime ale unor ”drepturi” prost înțelese.
Este limpede că libertatea adevărată înseamnă responsabilitate individuală și respect reciproc. Ea începe acolo unde fiecare înțelege că și celălalt are drepturi egale cu ale sale. În absența acestei înțelegeri, libertatea se transformă în abuz.
De ce am ajuns o societate tot mai agresivă, lipsită de repere morale, străină de solidaritatea națională, aflată într-un deficit vizibil de empatie și respect reciproc?
Înainte de a fi supărați pe lume și de a da vina pe toți, ar fi util să ne întrebăm în ce măsură copiii sunt educați în familie și câtă răbdare au ei să însușească arta celor „șapte ani de-acasă”. Educația adevărată înseamnă mult mai mult decât note, diplome sau cunoștințe; ea este direct legată de capacitatea copilului și a adolescentului de a trăi în armonie și înțelegere cu ceilalți. Iar elementele de bază ale atitudinii față de oameni, ale respectului reciproc și ale iubirii aproapelui se învață acasă, în familie.
Când părinții se retrag din educația urmașilor – din prea multă alergare, din lipsă de timp sau din falsa convingere că școala va face totul în locul lor –, copilul rămâne fără repere durabile. Instituțiile de învățământ pot instrui, dar nu pot înlocui exemplul zilnic, disciplina blândă, respectul și afecțiunea trăite în familie.
Am atins doar două-trei subiecte care generează nemulțumiri și supărări pentru foarte multă lume, pentru a spune fără ocolișuri: societatea moldovenească este exact așa cum suntem noi toți, luați împreună. Societatea este oglinda și suma cetățenilor ei. Dacă majoritatea oamenilor se dușmănesc și ”se mănâncă” între ei, societatea este exact ca ei, nu altfel.
Să fie limpede pentru toți: nicio lege, niciun dictator și nicio instituție nu pot face ceea ce ține de obrazul și conștiința fiecăruia. Putem striga unii la alții până răgușim, putem da vina pe cine dorim, putem sta supărați și nemulțumiți ani în șir, însă societatea, fără participarea și contribuția fiecăruia, nu va deveni nici mai blândă, nici mai bună.
Vindecarea începe de la persoană, de la voința individuală de a fi mai bun și mai corect cu oamenii. Comunitățile – îndeosebi cele rurale – au șanse să renască mult mai repede, să se refacă din interior, să nu aștepte ”salvatori” din afară. Sătenii se cunosc între ei, mulți sunt înrudiți, iar în localitățile mici oamenii mai păstrează sentimentul de unitate și de familie. Este nevoie de mai multă bunăvoință și înțelegere între săteni și de mai puțină invidie și fudulie, pentru a reîntoarce pacea și cumsecădenia în vetrele noastre seculare.
Primăvara intră năvalnic în case și în suflete, aduce lumină, bucurie și reînnoire. Învierea dă cu apă vie peste fața obosită a pământului, îl împrospătează, îi întinerește chipul și-l acoperă cu flori. Dangătele de clopot răscolesc amintiri din alte timpuri și din alte calendare, readuc în fața ochilor imaginea oamenilor dragi, a mamelor cu aripi de îngeri, care continuă să ne iubească și să ne apere din ceruri. Să dăruim din grija și dragostea lor fără margini căldură umană celor singuratici, bucuria întâlnirii bătrânilor încremeniți în așteptare pe la geamuri și porți, bolnavilor uitați și copiilor fără părinți! Să aducem vorba bună și zâmbetul blând în familiile nevoiașe și în comunitățile îmbătrânite!
Primăvara aduce reînvierea naturii, însă reînvierea unei națiuni aparține doar oamenilor care se identifică cu Țara, cu înaintașii, cu părinții și cu pământul lor.
