Una dintre marile dezvăluiri ale anului 2020 i-a aparținut lui Ionel Stoica, fost comentator sportiv la Televiziunea Română (TVR). În luna octombrie, într-un interviu la GSP Live, acesta a povestit un episod halucinant din zilele Revoluției din decembrie 1989, avându-l în prim-plan pe unul dintre marii impostori și profitori ai acelor evenimente: Constantin „Bebe” Ivanovici.
Ionel Stoica a povestit la GSP Live (în dialog cu Costin Ștucan) cum a trăit el în Televiziune Română zilele din decembrie 1989 și cum Bebe Ivanovici, fost președinte al Asociației Revoluționarilor (tabăra Ion Iliescu), a mințit la televizor pentru a obține statutul de rănit și certificatul de revoluționar.
Reporter GSP: Cum ați trăit Revoluția la Televiziune?
Ionel Stoica: Am apărut și eu în cadru de vreo două ori. Pe post, nu apăreau decât cei de la Știri. Poate că se știau „dalmațieni”, aveau pete multe pe ei și trebuiau să și le spele. Zi și noapte au fost numai ei, deși făcusem și eu destul video la Tineret. Le-am zis să le mai ținem și noi locul. Erau răgușiți de atât vorbit. „Nu, nu, nu!”. Numai ei. Noi făceam muncă din spatele camerei. Eu dădeam scrisurile de pe ecran, pe mașina de titrare: „Trăiască România liberă!”. Și mai răspundeam la telefoane. Am primit telefonul cu prinderea Ceaușeștilor aproape de Târgoviște. Am scris pe un bilețel și apar în cadru când le duc asta.
Reporter GSP: A fost momentul de apogeu al Revoluției.
Ionel Stoica: Am și un episod anecdotic cu un personaj celebru, fostul șef al revoluționarilor (Constantin Bebe Ivanovici, deputat PSDR după 1990, apoi președinte al Consiliului Județean Ilfov – n. red.). Fusese secretar UTC pe la Electroaparataj, l-am cunoscut acolo când am făcut un reportaj. În zilele Revoluției, toată lumea venea la Televiziune cu crenvurști, cu pâine, cu cozonaci, cu Pepsi la sticlă, toți să se pună bine să apară și ei pe acolo. A venit și el cu niște alimente. Intrarea spre studiouri se făcea pe niște uși mari de metal. El stătea cu mâna pe ușă când s-a închis și i-a zdrobit degetul. L-am dus la cabinetul medical, l-au pansat și în timpul ăla a venit o echipă de filmare: „Ați fost împușcat?”. S-a uitat spre mine, eu m-am făcut că mă uit în altă parte și el răspunde: „Da!”. Și așa a devenit mare revoluționar. Oameni care au știut să profite…
Reporter GSP: Dumneavoastră v-ați luat certificat?
Ionel Stoica: Nu. Mi-a fost rușine. Se obțineau atât de ușor… Dădeau doi mărturie și aia era.
Reporter GSP: În anii ’80, la Costinești, ați intrat în contact cu Nicușor Ceaușescu. Când l-ați revăzut în zilele Revoluției, adus într-o stare deplorabilă în fața camerelor, ce ați simțit?
Ionel Stoica: A fost un moment jenant atunci. El avea niște haine kaki și cineva l-a înțepat cu briceagul. Îi cursese sânge, dar la televizor nu-ți dădeai seama, se vedea doar o pată. Nesimțiții ăia, unii l-au mai și lovit, au spus că a făcut pe el de frică. Mi-a fost milă de el. Bine, fiecare are păcatele lui, dar era o nebunie… Mi-aduc aminte cum a fost bătut Alexandru Marin, fost handbalist la Dinamo. Lucra la Casa Scînteii și avea un pistolet mic, o tâmpenie. Se ducea la post, era bărbat bine, și l-au prins ăștia în autobuz, l-au depistat că e „terorist”. L-au bumbăcit și l-au adus trofeu la Televiziune.
Trebuie crezut Ionel Stoica? De ce?
Sa fiu bine inteles. Nu cred ca Bebe Ivanovici e vreun mare revolutionar, cum nu e nici Mitraliera sau Codrin.
Au trecut peste 30 de ani de atunci si vad ca se aplica vechiul dicton: putini am fost, multi am ajuns!
Toti cei ce au trait acele zile avem propriile amintiri, dar si propriile trairi si impresii despre cum s-au insurubat unii sau altii mai aproape sau mai departe de noi. Nespuse atunci sau imediat azi nu mai au valoare fiindca ar aparea exact ca o impaunare.
Ionel Stoica vrea sa se dea un mare modest, ceea ce nu e.
Poate ca povestea este adevarata, dar valoarea ei este nula, fiindca nu a fost spusa atunci cind s-au creat acele certificate. In plus, denota lipsa de moralitate a povestitorului.
In mod normal trebuia inmultit cu zero.
Mai știm noi și pe-aici, la Constanța, pe „niște unii” pe care i-au bătut nevestele sau au căzut în bot de beți ce erau, pe 22 (așadar: DUPĂ — ! — fuga Ceaușeștilor din Comitetul Central, bineînțeles!!!) sau pe 23 decembrie 1989, și s-au dat răniți în „revoluție”!