Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 9 mai 2007.
În aceste zile se împlinesc 195 de ani de când ţara ne-a fost înjumătăţită.
Şi tot de 195 de ani sar în sus diferiţi saltimbanci care să afirme că la 16 mai 1812 am fi fost „eliberaţi”, atunci când ţara ne-a fost ruptă în două şi atunci când ni s-a smuls limba din gură, atunci când preoţii moldoveni au fost scoşi din bisericile noastre, ca în locul acestora să fie aduşi preoţi care ar propovădui cuvântul Domnului într-o limbă străină, şi atunci când „eliberatorii” au umplut temniţele cu noi, atunci când ne-au deportat în Siberii şi atunci când ne-au condamnat la moarte, la uitare şi străinie…
În numărul din 3 mai al ziarului antimoldovenesc „Glasul Moldovei”, Boris Marian analizează articolul meu Muzeul Trădării, simţindu-se vizat ca făcând parte din acea viitoare galerie a cozilor de topor care propuneam să fie edificată în Conacul trădătorului Manuc-bei de lângă Hânceşti.
1. Marian afirmă: „Ca să-şi susţină concepţia rusofobă referitor la anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812, Nicolae Dabija selectează din trecut şi ne prezintă printr-o optică strâmbă nişte fapte izolate şi, chipurile, documente care trezesc dubii. De pildă, patriotul nostru afirmă că boierimea moldovenească era ostilă faţă de trecerea ţării sub oblăduirea Rusiei şi că i s-ar fi adresat lui Napoleon s-o primească sub protectoratul Franţei. Aceiaşi «boieri moldoveni» (cine, câţi erau – nu se precizează!), subliniază autorul, se plângeau domnitorului Scarlat Callimachi că li s-a furat inima ţării» – Basarabia. Reiese că moldovenii preferau jugul turco-fanariot, sub care gemea ţara, refugiului frăţesc oferit de o ţară creştină’’.
Dacă Boris Marian ar fi deschis la viaţa lui vreo carte de istorie, alta decât „Istoria PC(b) din Rusia”, ar fi găsit toate documentele la care se fac trimiteri mai sus (cunoscute de toată lumea cititoare): şi Anafora de la 2 octombrie 1812 adresata domnului Scarlat Callimachi de către boierii ţării, care deplâng faptul că de la Moldova s-a rupt „…partea cea mai bună şi însufleţirea hranei…, poate mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot chipul şi inima ţării”;şi Memoriul diplomatului francez Le Clerc din aprilie 1807, prin care acesta-i propunea lui Napoleon unirea Moldovei şi a Valahiei într-o singură ţară sub un domn ereditar; şi Tratatul de pace dintre Rusia şi Franţa din aceeaşi lună, care prevedea în articolul 22 retragerea trupelor ruseşti din cele două principate româneşti; şi Anafora boierilor moldoveni adresată în luna octombrie 1807 lui Napoleon I, prin care-i cer asentimentul pentru unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat, invocând argumentul că „sunt locuite de acelaşi popor, care vorbeşte aceeaşi limbă, au aceleaşi legi şi au aceleaşi interese”, acesta urmând să se numească Dacia sau Valahia Mare, „aşa cum se numeau aceste state mai înainte de a fi separate” („comme ele s’appelait avant que ces deux Etats ne sefussent séparés”); şi scrisorile boierilor moldoveni din luna iunie 1810, pe care i le-a înmânat spătarul Iordache Catargiu lui Napoleon I la Paris, prin care-i cer „izgonirea trupelor ruseşti din ţară şi luarea acesteia sub protecţia împăratului”; şi mesajele lui Napoleon I din 17 decembrie 1811 adresate Austriei, prin care propune să-i fie cedate Franţei Moldova şi Valahia cu gurile Dunării, „în schimbul ajutorului împotriva Rusiei” ş.a. (vezi „Politica externă a României ”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, B., 1986, ş.a.).
Deci, eliberare sau ocupaţie?
Nu zicem că nu au fost la începutul sec. XIX şi unii boieri naivi, derutaţi de propaganda ţaristă, care au crezut sincer că „creştinii” ar fi mai buni ca „păgânii”.
Dar, vai!, amară le-a fost decepţia.
În perioada 1806–1812, comandantul de oşti ruseşti, chiorul Kutuzov, prezida obraznic şedinţele Divanului Moldovei, atunci el rostind celebra frază: „N-am să le las moldovenilor decât ochii ca să plângă!”.
Şi dacă Moldova plătise turcilor contribuţii de 3 milioane de piaştri pe an, în 1806 ruşii, ca creştini ce sunt, îi cer o contribuţie de 8 milioane de piaştri, ca în anii următori aceasta să ajungă la 15 milioane.
Atunci a luat naştere proverbul: „La vorbă – creştin, la inimă – păgân”.
2. Marian scrie că în 1812 ruşii au eliberat Basarabia de sub stăpânirea turcească, pe când, de fapt, ruşii au eliberat-o de sub stăpânirea moldovenească.
Lupta contra turcilor, care s-a încheiat în 1812, a continuat după 1812, de astă dată – contra moldovenilor.
Toţi cei care încercau să aibă nişte relaţii cu rudele lor de peste Prut, să protesteze, să-şi manifeste conştiinţa de neam, erau expulzaţi, arestaţi, deportaţi în Siberia, ucişi, făcuţi să dispară.
După 1812, „eliberatorii” au închis toate şcolile „moldoveneşti” din spaţiul din stâng Prutului (inclusiv Şcoala Domnească de la Chişinău, care-l avea la 1790 pe un Ştefan „dascăl aici la Chişinău de învăţat copiii”; celebrele şcoli mănăstireşti de la Căpriana, Curchi, Dobruşa, care funcţionau în limba română, pentru instruirea copiilor de preoţi; şcolile româneşti de pe lângă bisericile Mazarachi şi Sf. Arhanghel Mihail din Chişinău, cele de la Hotin, Buda, Răspopeni, Scumpia, Işnovăţ, Bumbăta, Moleşti, Holercani, Truşeni, Teţcani ş.a., care au funcţionat în tot secolul XVIII), au ars toate cărţile „moldoveneşti” (episcopul Lebedev a făcut focul cu copertele de lemn şi cu filele groase ale cărţilor noastre străvechi, dând ordin să fie adunate din toate satele noastre, aproape 7 ani de zile în sobele mitropoliei), în locul preoţilor moldoveni au fost aduşi din Rusia câteva mii de preoţi militari ruşi, care au fost puşi în locul acestora să oficieze în sate care habar nu aveau de limba rusă, mănăstirile au fost umplute cu călugări ruşi, au fost schimbate denumirile localităţilor (Chişinău a devenit Kişiniov, Orhei – Orgheev, Cetatea Albă – Belgorod ş.a.), noua administraţie a confiscat pământurile concetăţenilor noştri ca să le dea coloniştilor ş.a.
La 23 iulie 1812, ţarul a adoptat un statut special pentru coloniştii găgăuzi, bulgari, ucraineni, sosiţi din Bulgaria, Polonia, Turcia ş.a.: acestora li se dădea cetăţenie rusească şi, spre deosebire de autohtoni, erau scutiţi de serviciul militar, de plata impozitului personal şi agricol. Pământurile moldovenilor erau dăruite coloniştilor. Iar lor li se dădea pământ în Siberia.
Dacă în 1817 moldovenii alcătuiau circa 90% din totalul populaţiei, în 1897 aceştia mai reprezintă doar 56%.
Eliberare sau ocupaţie?
Progres sau regres?
Dacă era bine în Basarabia, de ce ţăranii fugeau în Siberia, iar intelectualii treceau Prutul ca să se ascundă de „eliberatori” „sub turci” (aşa le zice B. Marian moldovenilor din dreapta Prutului).
Dacă fabulistul Alexandru Donici n-ar fi trecut Prutul, ca să-şi salveze fabulele, azi n-ar fi ştiut nimeni de numele lui. În 1835, acesta „emigrează” în Moldova cealaltă. La Iaşi devine funcţionar în Epitropia Şcolilor, asesor al Curţii de Apel, membru în divanul obştesc şi cel mai mare fabulist român la acea oră, M. Eminescu spunând despre el: „şi-au încuscrit talentul său individual cu geniul poporului”.
Ar fi putut Alecu Russo (1819-1859) să se afirme în atmosfera sufocantă de la Chişinău, unde toate şcolile „moldoveneşti” fuseseră închise?! A plecat şi el „sub turci”. La Iaşi s-a manifestat ca dramaturg, eseist, folclorist, publicist, lingvist („…aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba”), ca poet (e autorul monumentalului poem Cântarea României, scris Ia 1850, deci mai înainte de apariţia statală a României), ca politician (a fost participant activ la Revoluţia din 1848, fiind considerat unul dintre ctitorii statului român modern).
Ce destin literar i-ar fi hărăzit Basarabia ţaristă?
Niciunul!
„Eliberatorii” strangulau din faşă tot ce e talentat şi conştiinţa naţională.
Unul dintre primii care fug de „raiul rusesc” din Basarabia este poetul Ioan Prale-Moldoveanul, născut în 1769 la Vălcineţ, jud. Soroca (moare la laşi în 1847), care tradusese Psaltirea în versuri (1827), fiind apreciat de Eminescu („Prale, firea cea întoarsă”).
Dacă ar fi rămas în Basarabia, istoria literaturii române n-ar fi aflat numele lui niciodată.
Constantin Stamati (1786 –1869) ar fi fost şi ei un necunoscut dacă nu-şi expedia manuscrisele dincolo de Prut, unde i-au apărut volumele Muza românească (şi nu „moldovenească”!), Cum era educaţia nobililor români… ş.a., care-l vor face pe George Călinescu să-l compare cu Byron. Şi fiul acestuia – Constantin Stamati-Ciurea (1828-1898) – nu şi-a putut edita lucrările decât în afara hotarelor Rusiei ţariste, la Cernăuţi.
Cel mai mare lingvist român, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, nu reuşise să publice nici măcar un singur rând în limba română cât se aflase la Chişinău. E nevoit şi el să treacă Prutul „la turci”. Ajuns la Iaşi în 1857, se prezintă la consulatul rusesc, unde restituie paşaportul de cetăţean al Imperiului Rus cu declaraţia că astfel ar trebui să procedeze toţi românii basarabeni, în semn de protest faţă de împilarea la care e supusă populaţia Basarabiei. În urma acestui gest, e condamnat în contumacie la exil în Siberia şi la pierderea drepturilor ereditare asupra averii părinteşti. Iată de ce genialul nostru concetăţean nu se mai putuse întoarce niciodată în Basarabia!
Fratele său, Nicolae Hașdeu, nu reuşise să părăsească Basarabia şi, fiind învinuit de activitate subversivă contra statului, e arestat şi ucis de zbirii ţarişti în închisoare (ca răzbunare contra fratelui său?), la vârsta de 20 de ani.
Ar fi avut oare Bogdan Petriceicu-Hașdeu vreo şansă de a deveni membru a zece academii din lume, de a fi considerat unul dintre cei mai erudiţi cărturari ai vremii, de a se zice ulterior despre el – „geniu de înspăimântătoare vastitate” (Mircea Eliade) ş.a., dacă rămânea la Chişinău, „sub ruşi”?!
„Eliberatorii” cel mult i-ar fi strivit geniul, cum au făcut-o cu tatăl său, Alexandru Hâjdeu, un ilustru pedagog al vremii, care nu şi-a putut publica nicio lucrare în limba română, fiind mutat ba la Hotin, ba la Viniţa, ba la Kameneţ-Podolski ş.a., cât mai departe de români.
Constantin Stere (1865-1936), în tinereţile sale, a fost arestat şi exilat în Siberia. Întors la Chişinău, viaţa i se transformă într-un calvar, poliţia ţaristă urmărindu-i fiecare pas. În 1892 trece Prutul, devenind – el, un „străin” – fondator al revistei „Viaţa românească” (nu „moldovenească”!), în care să-şi poată publica lucrările; profesor universitar, rector al Universităţii din Iaşi, prefect al judeţului Iaşi.
Toţi cei care fac literatură în limba română sunt nevoiţi să se refugieze dincolo de Prut sau sunt expulzaţi de autorităţile ruseşti.
Sergiu Cujbă e expulzat din patria moşilor şi părinţilor săi la 13 decembrie 1906, pentru că încercase să editeze o publicaţie – „Basarabia” – în limba maternă. Pledase în paginile acestui ziar pentru „drepturi cetăţeneşti şi naţionale ale moldovenilor din Rusia”, pentru „cultură şi învăţătură naţională în şcoli şi biserici”. Pentru asta a fost ameninţat cu Siberia.
Tatăl său, Ştefan Basarabeanu (Victor Crăsescu), se refugiase ceva mai înainte, în 1877, peste Prut.
Şi alţi cărturari basarabeni s-au afirmat în măsura în care s-au salvat trecând Prutul. Nicolae Zubcu-Codreanu pleacă în România în 1875, pentru a scăpa de Siberia, ca şi Zamfir Ralli-Arbore, arestat de ruşi şi întemniţat timp de doi ani în celebra închisoare Petropavlovsk, din motiv că se considera român (fiica lui, Ecaterina Arbore, pentru că ştia ruseşte şi se credea socialistă, în perioada interbelică va emigra la Tiraspol, unde va fi împuşcată de I. Stalin); Iosif Hussar va fi expulzat din Chişinău în 1893; Gavriil Musicescu va trece din Ismail la Iaşi, unde se va manifesta ca cel mai mare compozitor român al vremii; Alexandru Averescu, născut la 1859 în satul Babele, Ismail, va deveni în România mareşal, erou al luptelor de la Mărăşti, ministru în mai multe perioade şi prim- ministru al României; Elenei Alistar, pentru că studiase la Iaşi, i se pregătise expulzarea din Basarabia; Eugen Adamovici (născut în 1876 la Lipcani), după ce se refugiază în 1893 peste Prut, devine unul dintre primii aviatori români; Alexandru Anton din Ismail ajunge erou al Războiului de Independenţă a României; I. Balbereu din Tatar-Baurci, Cahul (n. 1877), e în România începutului de secol XX inginer, profesor universitar la Politehnica din Bucureşti, realizând podul de peste Prut de la Albiţa; P. Cazacu (născut în 1871) trece Prutul în 1892, „din cauza asupririi ruseşti”, devenind la Bucureşti un medic celebru; Dimitrie Chebarcea (născut la Reni, în 1850) e apreciat ca un mare avocat al României; Gherasim Constantinescu (n. 1902, în Cişmeaua Văruită, Ismail) devine membru al Academiei Române; Ion Costin, jurnalist cunoscut, va fugi din Chişinău la Iaşi la 24 octombrie 1905, „ca să scape de ruşi”; State Dragomir (1870-1920) va emigra de la Coştangalia-Cahul la Iaşi, unde se va manifesta la începutul secolului XX ca profesor de mimică şi declamaţie la Conservatorul din Iaşi şi actor apreciat la Teatrul din Iaşi; Axentie Frunză din Orhei se va muta şi el la Iaşi la începutul secolului XX, unde va fi scriitor şi profesor; loan Livescu (născut în 1873 la Ismail) va părăsi şi el Basarabia, ca să devină la Bucureşti actor, regizor, dramaturg, profesor la Conservator; Constantin Mihul din Tighina (n. 1897) va funcţiona ca profesor universitar la Iaşi; Sergiu Hutză din Peresecina – Orhei trece Prutul înot la 15 septembrie 1905 şi face Dreptul la Iaşi, devenind un mare avocat; I. Râşcanu din Cahul va ajunge general în Armata Română şi ministru în Guvernul României, va intra cu trupele româneşti în 1918 în Basarabia; chişinăuianca Nadia Russo va deveni prima aviatoare din România; basarabeanul Gheorghe Spiridon va lupta în 1859 pentru unirea celor două principate; Artur Văitoianu din Ismail va fi ministru şi prim-ministru (în 1919) al României; M. Vântu din Ismail va trece în 1908 la Iaşi, manifestându-se ca un ziarist redutabil; Teodor Vârnav va scrie în 1845 Povestea vieţii mele, care va vedea lumina tiparului în România la 1893; Iosif Naniescu, născut în 1840 la Rozalia-Bălţi, după ce va traversa Prutul, va ajunge Mitropolit al Moldovei şi Sucevei; călugărul Daniil Philipide, 1770-1833, va scrie Istoria României, Geografia României (nu „a Moldovei”!), fiind înmormântat la o mănăstire de lângă Bălţi; lucrările basarabeanului Dumitru Moruzi vor apărea în revista Neamul românesc literar din Iaşi în 1909-1910; Vasile Stroiescu de la Trinca va fi ales membru al Academiei Române în 1910, iar ulterior – după 1918 – va fi primul preşedinte al Parlamentului României Mari, ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d.
Cine dintre ei crezuse măcar pentru o clipă că ruşii ne eliberaseră şi nu ne cotropiseră?! De ce n-au rămas sub „eliberatori”, unde era „bine”, dar au trecut Prutul, unde era „rău”?
De ce intelectualii basarabeni erau trataţi cu atâta ură de către noii stăpâni ai Moldovei de Est?
Ar fi putut ei să se manifeste aici? Care sunt marile personalităţi creatoare basarabene ce s-au afirmat fără să plece în România?
Cei care s-au manifestat dincoace de Prut au fost cel mult nişte autori de gramatici ruso-române: Iacob Hâncu, devenit Iacov Ghinculov, publică o gramatică valahă la 1840; Ştefan Mărgeală, devenit S. Marţela, e autor al unei gramatici la 1827, ceea ce nu-l va împiedica să emigreze şi el; Ioan Doncev, autor al manualului Abeceda română de la 1863, ş.a.
Boris Marian crede că, dacă nu erau ruşii să ne „elibereze” în 1812, noi eram de mult musulmani sau turci (ceea ce nu s-a întâmplat deloc cu concetăţenii noştri din dreapta Prutului). El afirmă sus şi tare: „…acesta e adevărul istoric. Deşi încăpăţânarea ideologică îl face (pe subsemnat – n. n.) să întoarcă pe dos faptele istorice, justificând chiar şi jugul fanariot din Moldova şi numindu-i trădători pe cei care au militat pentru dezrobirea neamului nostru din prizonieratul otoman. Nu-i aceasta oare o trădare a creştinătăţii?”
Trădare a creştinătăţii e ceea ce-au făcut ruşii cu creştinii pe care pretind că i-au eliberat: le-au luat de pe umeri un jug, punând în locul lui un jug de o sută de ori mai greu. Cu concursul colaboraţioniştilor de toate speţele (cine-şi trădează neamul îl trădează pe Dumnezeu).
Imperiul Ţarist, iar ulterior cel sovietic, a vrut să facă din noi toţi – de la A. Donici, A. Russo, B. Petriceicu-Hașdeu şi până la Gr. Vieru, S. Vangheii, M. Cimpoi ş.a. – un fel de Boris Mariani: scriitori moldoveni care ar scrie, gândi şi simţi ruseşte.
La 30 aprilie a.c., V. Voronin le-a decorat pe câteva dintre slugile lui credincioase cu cele mai înalte distincţii ale statului: Boris Marian, redactor-şef al revistei „Moldova”, a fost distins cu Ordinul Republicii; Tudor Tătaru, director general al Centrului de Creaţie Satul Moldovenesc „Buciumul” – cu Ordinul „Gloria Muncii”; Ion Berlinski, redactor-şef al ziarului „Moldova suverană” – cu medalia „Meritul Civic”… Mai lipsea din listă Mihai Conţiu…
Nicolae Dabija, 9 mai 2007
Frumoasa lectie de istorie.