1. ”Reformiștii” ne spun că nu se poate reduce numărul parlamentarilor la 300. De ce? Chipurile, nu vrea UDMR.
Serios? UDMR e bun că nu vrea reforme, dar PSD e rău că nu vrea reforme?! Păi, și de ce nu procedează ”reformiștii” cu UDMR așa cum au procedat cu PSD? Nu poți fi intransigent doar cu cine îți convine, așa-i? Ori suntem reformiști, ori nu mai suntem!
Pe lângă faptul că este pueril, argumentul este și stupid. Minoritățile naționale pot fi reprezentate în Parlament bine-mersi indiferent de numărul membrilor Parlamentului, deoarece reprezentarea țintește un anumit procent, carevasăzică o măsură relativă, nu absolută. E matematică, bre.
În realitate, argumentul duhnește a fățărnicie. Cei care împing în față UDMR, țapul ispășitor, vor de fapt să-și protejeze propria clientelă de partid, să-i asigure locuri multe în Parlament, indiferent de voința poporului. Ce fel de reformist ești dacă predici tăierile pentru alții, dar nu pentru propriul partid? Dacă SUA are 540 de parlamentari, de ce nu poate avea România (cu o populație de 17 ori mai mică) doar 300 de parlamentari?
2. ”Reformiștii” ne spun că nu se poate alegeri în două tururi. Că nu e indicat să avem așa ceva. Fiindcă se destabilizează… stabilitatea aleșilor. E mai ușor ca un primar să-și păstreze mandatul dacă este ales într-un singur tur, iar păstrarea mandatului îi permite să aibă o planificare mai lungă, să fie mai serios.
Și acest argument este falacios. Dacă chiar credem că e indicat ca primarii să rămână în funcție o perioadă mai lungă de timp, atunci de ce nu cerem alegeri o dată la 10 ani?! Fiindcă, evident, ar fi scandalos; toată populația ar sări în sus dacă ar auzi așa ceva. Așa că, vedeți bine, unii nu au curaj să propună pe față, oficial, ceea ce gândesc; în schimb, se folosesc de șopârla cu alegerile într-un singur tur pentru a-și atinge obiectivul: menținerea un funcții a nomenclaturii.
În realitate, alegerile în două tururi sunt respinse tocmai pentru a proteja nomenclatura, primarii pe viață, baronii locali, aceeași clientelă de partid. Practic, ni se spune că reforma este bună pentru căței, nu pentru dulăi. Nu e nicio diferență din acest punct de vedere între PSD-iști și ”reformiști”.
3. ”Reformiștii” ne spun că nu se poate reduce finanțarea de la buget a partidelor și a campaniilor electorale. Stați așa! Nu aveam deficit bugetar? Nu trebuie să economisim banii? Dar nu merge tăiat de la partide?! Cât de tare e asta? De ce ar trebui să ținem în cârcă partide peste partide? Reprezintă partidele politice un bun public, care să merite subvenționare? Nici vorbă. Partidele sunt niște grupuri de interese, niște asociații voluntare care urmăresc atingerea unui scop, promovarea unui obiectiv. Dacă mâine se înființează Partidul Bețivilor, care va milita pentru subvenționarea țuicii și a șprițului, de ce ar trebui să țin eu în cârcă așa ceva? Absurd.
***
Reformele amintite mai sus sunt cele mai simple reforme de care poate beneficia România. Cele mai mici, cele mai neînsemnate. Din acest motiv sunt și așa de popularizate de AUR, evident, tocmai fiindcă sunt mărunte. Ei bine, dacă reformele astea mici nu sunt acceptate, ce speranțe să avem pentru reforme cu adevărat ample în societate?
Am mai spus: partidului AUR trebuie să i se dea ”sec”. Un liberal autentic, un reformist cinstit ar accepta micile reforme pentru care AUR face gălăgie și ar plusa cu marile reforme, cu implicații economice și sociale majore, dar în legătură cu care propaganda de partid stă mucles.
- Reforma în educație, care să permită mai multă competiție între instituțiile de învățământ, care să debirocratizeze, care să promoveze meritocrația.
- Reforma în sănătate, care să ne lase libertatea de a alege unde vrem să ne asigurăm.
- Reforma sistemului de pensii, care să însemne diminuarea Pilonului 1 și creșterea pensiei prin acumulare (singura pensie autentică).
- Reforma companiilor de stat, care să însemne reducerea nomenclaturii și creșterea puterii economice a cetățenilor.
- Reforma administrativă, care să însemne reducerea administrației în ton cu schimbarea demografică a țării.
- Reforma economică, ce înseamnă taxe mici și libertate antreprenorială, urcarea României în clasamentul libertății economice (acolo unde am regresat).
Un reformist adevărat ar cere răsturnarea baronimii și din Parlament, și din primării, dar și din sănătate, educație, companii de stat – acolo unde își face veacul 90% din baronime.
Dar toate reformele acestea „există” pe ici, pe colo dar lipsesc cu desăvârșire, n’așa?
Din 1945 până la 1953, România a plătit URSS bunuri reprezentând circa 63% din venitul național brut.
Cadrul juridic al acestui jaf de proporții a fost Convenția de la 8 mai 1945 care regla ansamblul relațiilor economice dintre cele două țări. Un protocol special prevedea înființarea unui număr de societăți mixte sovieto-române, denumite Sovrom, destinate „să pună în valoare resursele României”. Moscova deținea 50% din acțiuni și din rezultatul de exploatare. Contribuția sovieticilor se baza, de fapt, pe fostele proprietăți germane din România, din care o bună parte erau la origine bunuri franceze, belgiene și olandeze confiscate de nemți în timpul războiului și considerate de sovietici în mod abuziv „bunuri inamice”. Aportul României consta în solul, subsolul, instalațiile existente, personalul și mijloacele financiare. Între 1945 și 1952, au fost astfel create 16 Sovrom-uri, din toate ramurile industriale, din domeniul transporturilor, băncilor, asigurărilor. Simpla lor enumerare în ordine alfabetică este de natură să ne facă să înțelegem amploarea acestei operații: Sovrom Asigurare (toate companiile de asigurări), Sovrom Bancă (controla la origine 40% din capitalurile depozitate în stabilimentele bancare, 95% din exporturi și finanța 75% din toate tranzacțiile importante), Sovrom Cărbune, Sovrom Chimie, Sovrom Construcția, Sovrom Construcții Navale, Sovrom Film, Sovrom Gaz, Sovrom Lemn (producea 50% din lemnul tăiat în țară), Sovrom Metal (în special, uzinele lui Max Auschnit; creată în 1950, aceasta deținea minele de aur și argint românești, a căror producție, 2 tone de aur și 8 tone de argint anual, se exporta în URSS), Sovrom Petrol (prima creată dintre toate, în anul 1945, controla 75% din ansamblul producției de petrol care extrăgea între 3,5 și 4 milioane de tone anual; după 1948, controla 100% din producție), Sovrom Quartz (creată la sfârșitul anului 1952, exploata zăcămintele de uraniu), Sovrom Tractor, Sovrom Transport (care a obținut închirierea pe 30 de ani a celei mai mari părți din cheiurile, silozurile și construcțiile, elevatoare și macarale, precum și a celor patru principale șantiere navale, a întregii flote maritime și fluviale proprietate de stat, și a 220 nave și penișe aparținând particularilor, dar rechiziționate de stat), Sovrom Utilaj Petrolier și compania aeriană TARS, care avea monopolul asupra acestui tip de transport. După naționalizarea întregii economii în 1948–1949, Sovromurile au devenit practic stăpâne pe toată economia României.Sovromurile au funcționat până în 1954–1955, când acțiunile sovietice au fost răscumpărate de România la preț dublu, printr-un artificiu financiar de revalorizare a leului față de rublă (reforma monetară din 31 ianuarie 1954). La această dată au fost răscumpărate 14 Sovrom-uri, în timp ce alte două au rămas în activitate: Sovrom Quartz (desființată oficial abia în octombrie 1956, dar, în virtutea unui nou acord, România se angaja să cedeze URSS nu mai puțin de 85% din producția sa de uraniu) și Sovrom Petrol, care a fost răscumpărată la o dată necunoscută.
Reforme cu cine? PSD, PNL, UDMR? Bolojan a mai oprit, timid, din robinete, in rest de reforme nici nu poate fi vorba.
CUM POVARA A FOST ARUNCATA DOAR PE populime, VOR SA-L DEA AFARA PE bolojan CA SA O PUNA SI PE NOMENKLATURA PARTIDULUI SI SECURITATII.
Păi Bolojan ce încearcă să facă tăticule?
Este sabotat pe toate planurile.
A început reforma în administrație, în companiile de stat,se elimină sinecurile, se închid găurile negre din economie
Până nu reduci deficitul nu o să ai bani niciodată să realizezi reforme adevărate în sănătate, educație și sistem de pensii.
Dacă ne apucăm de toate de-a valma o să rămână ca-n tren.