Regimul criminal de la Kremlin, condus de teroristul planetar Vladimir Putin, revendică așa-zisele teritorii istorice din Ucraina, considerate a fi „inima Rusiei” într-un material de propagandă sovietică din 1921, deși acestea au aparținut de drept Rusiei doar ca rezultat al cotropirilor sângeroase.
Precizare din start: e bine să cunoaștem istoria, pentru a spulbera minciunile tradiționale ale propagandei moscovite. Dar statutul Crimeii sau cel al Donbass-ului nu e stabilit de istorie, ci de ultimul tratat, cel aflat în vigoare! Iar ultimul tratat este Memorandumul de la Budapesta, din 1994, semnat de Ucraina și de trei puteri garante: SUA, Marea Britanie și Federația Rusă. Aceste trei puteri au garantat integritatea teritorială a Ucrainei, pe care au convins-o astfel să renunțe în favoarea Rusiei la arsenalul nuclear moștenit de la Uniunea Sovietică. Granițele garantate prin Memorandumul de la Budapesta definesc o Ucraină din care fac parte și Crimeea, și Donbass.
Și acum, să trecem la istorie.
„Câmpurile sălbatice”, tătarii și cazacii
Atât peninsula Crimeea (anexată deja de Moscova în februarie 2014), cât și bazinul Donbass (compusă din regiunile Donețk și Lugansk), unde se dau și în prezent lupte crâncene, au fost controlate încă din cele mai vechi timpuri de tătari, ucraineni și turci.
Crimeea se afla în subordinea tătarilor în urma războiului ruso-turc, desfășurat între 1768-1774, când Hanatul Hoardei de Aur s-a proclamat independent prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, încheiat cu otomanii.
Teritoriul Donbass, cunoscut sub denumirea de „Câmpurile sălbatice” (deoarece fusese multă vreme un pământ nelocuit), s-a aflat până la mijlocul secolului al 18-lea sub stăpânirea Hetmanatului căzăcesc ucrainean (alcătuit din armata zaporojeană) și a Hanatului turcesc din Crimeea. Asta, deși cazacii de pe Don au stabilit primele așezări permanente în acea zonă în secolul 17. Sosiseră acolo numai fiindcă administrația țaristă i-a fugărit și deposedat pe nedrept de terenurile agricole din spațiul lor prin mărirea taxelor.
Anexările sângeroase din 1764 și 1783
De-a lungul vremii, cea mai însemnată parte a regiunii Donețk a intrat sub jurisdicția armatei zaporojene (Nizovi Zaporijia), iar nordul ei – districtul orașului Bahmut – era înglobat în regimentul Izium „Sloboda” din Ucraina.
Imperialiștii ruși au dat două mari lovituri, în urma cărora au acaparat Donbass-ul și Crimeea. Toate au fost organizate în perioada domniei împărătesei Ecaterina a II-a (Ecaterina cea Mare).
Prima lovitură a avut loc în 1764, când rușii au desființat instituția hatmanatului căzăcesc al armatei zaporojene, toate prerogativele fiind asumate de „Colegiul Micii Rusii”. Statul ucrainean era înghițit astfel, pentru multă vreme, de Imperiul Rus. 11 ani mai târziu, cotropitorii au distrus și Siciul Zaporojean. I-au dezarmat pe cazaci și le-au confiscat tezaurul, dar și arhiva.
A doua lovitură s-a produs în 1783, când tătarii au rămas fără peninsula Crimeea. Terenurile cucerite de ruși au fost ulterior împărțite și denumite „Noua Rusie” („Novorossia”). În contextul dat, n-ar mai trebui să mire pe nimeni de ce Turcia, protectoarea tătarilor, sprijină moral, material și logistic Ucraina în tentativa ei de a-și recupera pământurile invadate de ruși.
Ucrainenii predominau în Donbass încă de la recensământul din 1897
Chiar și-așa, la mai bine de 100 de ani de la anexare, ucrainenii („micii ruși” – cum erau definiți oficial de imperialiști) erau predominanți în regiunea Donbass. Conform recensământului din 1897, aceștia reprezentau 52,4% din populație, în vreme ce etnicii ruși constituiau doar 28,7%.
Orașul Mariupol, de pildă, devastat și controlat în prezent de forțele ruse, era format în 1897 dintr-o „coaliție” multietnică în proporție de 36,7%: greci, germani, evrei și tătari. Prezența acestor popoare s-a dovedit a fi semnificativă în acele vremuri în întreg Donbass-ul.
Ponderea ucrainenilor se remarca cel mai mult în domeniu rural. Rușii formau însă majoritatea în zona urbană, venind din marele imperiu țarist pentru a munci în industria locală. Aspect important: ucrainenii care se mutaseră în orașe fuseseră asimilați ca muncitori vorbitori de limbă rusă!
Situația avea să se schimbe radical după încheierea războiul civil din Rusia, început în 1917 și încheiat în 1921. Ajunși la putere prin răsturnarea istorică a dinastiei monarhice cu o tradiție de 300 de ani, bolșevicii au atașat Donbass-ul, împreună cu alte teritorii din Ucraina, la nou formata Republică Socialistă Sovietică Ucraineană.
Holodomor-ul și politica stalinistă de rusificare
Cauza principală a marii prăbușiri ucrainene din Donbass este strâns legată de apariția „ciumei roșii” staliniste. Oamenii din regiune au murit pe capete ca urmare a aplicării „legii foametei” – Holodomorul din anii 1932-1933 – și a politicii odioase de rusificare, ambele orchestrate de regimul sovietic. Tocmai fiindcă cei mai mulți ucraineni locuiau la sate, au cunoscut cu adevărat ce înseamnă sărăcia și foametea. Tiranul Stalin i-a lăsat fără orice mijloace de supraviețuire, comițând un genocid cifrat la 10 milioane de morți.
Mentalitățile de tip comunist instaurate de bolșevici în Ucraina și, evident, în Donbass s-au perpetuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. În multe cazuri, guvernele proaspăt instalate la Kiev erau formate din politicieni pro-ruși care făceau jocurile Kremlinului.
Ziaristii.com vă prezintă cum s-au derulat evenimentele, în ultimul secol, în această zonă întinsă pe o suprafață de peste 53.000 de kilometri pătrați, care număra în 2020 circa 6,2 milioane de locuitori.
Reformele educaționale sovietice au eliminat aproape în integralitate școala cu predare în limba ucraineană
1926 – În Donbass locuiau 639.000 de etnici ruși.
1945 – Stalin ordonă trimiterea unui număr mare de muncitori ruși, pentru a repopula regiunea după consecințele Holodomorului și ale celui de-al Doilea Război Mondial.
1958 – Se adoptă o rusificare intensă prin reformele educaționale sovietice. Acestea au condus la eliminarea aproape integrală a școlilor cu predare în limba ucraineană din Donbass.
1959 – Populația rusă din Donbass era de peste 2,5 milioane de locuitori.
1989 – Până la recensământul sovietic din 1989, 45% din populația Donbass-ului și-a declarat etnia rusă.
1990 – S-a creat o mișcare împotriva independenței Ucrainei, numită Interfrontul Donbass.
1991 – La acel referendum, 83,9% dintre alegătorii regiunii Donețk și 83,6% dintre cei ai regiunii Lugansk au susținut independența Ucrainei față de URSS. Prezența la urne: 76,7% în regiunea Donețk, respectiv 80,7% în regiunea Lugansk.
Se prăbușește producția industrială. Salariile scad cu 80%. Apar și primii oligarhi, care încep să controleze puterea în Donbass: Viktor Ianukovici și Rinat Ahmetov
1993 – Producția industrială s-a prăbușit. Salariile au scăzut cu 80% față de 1990. Regiunea intrase în criză majoră din cauza proastei administrări a guvernelor pro-ruse conduse de comuniștii Vitold Fokin și Vitali Masol, dar și de Leonid Kucima – fost membru al PCUS -, cel care avea să devină în 1994 președintele Ucrainei. Leonid Kravciuk, șeful statului de atunci, era fostul secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Ucraina.
1994 – A avut loc un referendum consultativ, desfășurat odată cu primele alegeri parlamentare după proclamarea independenței Ucrainei. Ce includeau întrebările: dacă rusa ar trebui să fie limba de administrare în regiunile Donețk și Lugansk; dacă Ucraina ar trebui să se federalizeze; dacă Ucraina ar trebui să aibă legături mai strânse cu Comunitatea Statelor Independente (CSI). Aproape 90% dintre alegători au votat în favoarea acestor propuneri. Cu toate astea, niciuna n-a fost adoptată.
2000 – Au apărut primii oligarhi, care au început să controleze puterea în Donbass, mai ales după privatizarea industriilor de stat. Din „clanul Donbass” proveneau pro-rușii Viktor Ianukovici (fugit în zilele noastre în Rusia) și Rinat Ahmetov (aliat între timp cu actuala putere pro-europeană de la Kiev). Ambii nu știau o boabă de ucraineană. De altfel, Ianukovici a început să învețe această limbă abia la câteva zile de la preluarea mandatului de președinte al țării, în 2010!
2001 – La recensământul din 2001, etnicii ucraineni formau 58% din populația regiunii Lugansk și 56,9% din cea a regiunii Donețk.
Pro-rusul Ianukovici a încercat să dea o lovitură de stat în 2004. După 10 ani, forțele separatiste au organizat referendumuri false de independență
2004 – Guvernarea pro-rusă a lui Ianukovici a încercat să câștige autonomie în timpul „Revoluției Portocalii”. Așa-zisa republică autonomă ucraineană de sud-est trebuia să fie formată din nouă regiuni de sud-est ale Ucrainei. La 28 noiembrie 2004, la Severodonețk, a avut loc primul Congres al deputaților poporului și al deputaților consiliului local din Ucraina, organizat de susținătorii lui Ianukovici. Un total de 3.576 de delegați din 16 regiuni ale Ucrainei, Crimeii și Sevastopolului au participat la acel Congres, susținând că reprezintă peste 35 de milioane de cetățeni. În prezidiu au fost prezenți primarul Moscovei, Iuri Lujkov, și un consilier de la Ambasada Rusiei. Au existat solicitări pentru numirea lui Ianukovici în funcția de președinte al Ucrainei, pentru declararea legii marțiale în Ucraina, dizolvarea Radei Supreme, crearea de forțe de autoapărare și crearea unui stat federativ de sud-est cu capitala sa din Harkov.
2014 – De la începutul lunii martie, în Donbass au avut loc demonstrații ale unor grupări pro-ruse și antiguvernamentale în urma Revoluției demnității și mișcării Euromaidan. Au escaladat în aprilie, când s-a declanșat un război între forțele separatiste susținute de Rusia și Guvernul ucrainean. Pe fondul acestui conflict, republicile autoproclamate Donețk și Lugansk au organizat referendumuri false la data de 11 mai, legate de statutul acestor regiuni. Aproximativ 90% dintre cetățeni au „votat” pentru independența „RPD” și „RPL”.
82% dintre respondenți spuneau că nu există nicio discriminare împotriva persoanelor vorbitoare de limba rusă
2015 – Se semnează acordul Minsk II, pe 12 februarie, cerând eventuala reintegrare a republicilor din Donbass în Ucraina, cu un nivel de autonomie. Scopul intervenției lui Putin în acea zonă a fost pentru a stabili guverne pro-ruse care să faciliteze amestecul Rusiei în politica ucraineană. A urmat un exod de amploare: jumătate din populația regiunii și-a părăsit casele. 1,6 milioane de persoane au fugit în alte teritorii ale Ucrainei.
2018 – Un sondaj realizat de Sociological Group Rating asupra rezidenților din părțile controlate de Ucraina în Donbass a constatat că 82% dintre respondenți spuneau că nu există nicio discriminare împotriva persoanelor vorbitoare de limba rusă. 71% dintre ei n-au susținut intervenția militară a Rusiei pentru a-i „proteja” pe etnicii ruși. Doar 23% dintre ucraineni au militat pentru acordarea statutului de autonomie Donbass-ului.
În prezent, Donbass este o regiune majoritar rusofonă, în ciuda referendumului din 2001 care atesta faptul că etnicii ucraineni sunt predominanți în raport cu cei ruși. În același timp, 74,9% dintre locuitorii regiunii Donețk și 68,8% dintre cei ai regiunii Lugansk considerau rusa drept limba principală. Acest lucru se poate explica prin faptul că unii etnici ucraineni și alte naționalități consideră și limba rusă ca una maternă. Dar și prin aceea că au fost practic obligați s-o vorbească în mod oficial, de-a lungul anilor, începând cu instaurarea regimului comunist.
