Dr. Rafila, candidat PSD, recunoaște că torționarul securist Rafila a fost tatăl său. “Nu sunt de acord cu ce a făcut”

Medicul Alexandru Rafila, reprezentant al României la Organizația Mondială a Sănătății și candidat PSD la Camera Deputaților, a recunoscut duminică seară, la postul B1 TV, că tatăl său a lucrat pentru Securitate, dar s-a dezis de acesta. Rafila spune că tatăl său n-are “nicio scuză pentru apartenența la Securitate”, afirmând că fapta sa este “absolut condamnabilă”.

După cum a recunoscut chiar medicul Rafila (58 de ani), tatăl său s-a născut în URSS, în 1920. El spune că bunicul său ar fi lucrat în armată, a fost prizonier acolo și, când s-a întors în țară, s-a întors cu un copil – tatăl său. Dar afirmă că părintele n-a avut de-a face cu masacrarea a zeci de țărani uciși în 1949 pentru că se opuneau colectivizării forțate, pentru că la acea oră era deja exclus din Securitate și din Partidul Comunist.

Tatăl lui Alexandru Rafila a fost pe front până în 1945, apoi a fost trimis la specializare de noua putere.

În primii ani de după război, represiunea împotriva poporului român a fost de o brutalitate teribilă. Autorii crimelor: românii trădători coordonați și instruiți de ofițeri sovietici

După război, România a fost ocupată de trupele sovietice, care au exterminat elitele țării, înlocuindu-le cu analfabeți, agenți ruși și alogeni. După cum scrie chiar fostul adjunct al Securității, Mihai Pacepa (fugit în SUA în 1978), în primii ani de după război, în fruntea serviciilor secrete și ale organelor de represiune au fost puși ofițeri sovietici care adesea nu știau o boabă de română. Aceștia au instruit prima generație de securiști autohtoni, proveniți în special din rândurile trădătorilor din armată și ale colaboraționiștilor.

Primii ani de după război au fost și cei mai brutali din perioada comunistă. Mii de țărani au murit împușcați, torturați sau în pușcării pentru că nu au vrut să-și dea pământul, animalele și utilajele agricole la cooperativele agricole de producție înființate după modelul rusesc. Alte zeci de mii de intelectuali, politicieni, cadre militare au fost uciși în pușcării, după simulacre de procese. Sute de mii de români, în principal cei cu nivel de educație ridicat, au fost obligați să fugă din țară.

Uneltele regimului criminal, recrutate în special din rândurile prizonierilor de război care au acceptat să-și trădeze țara

Noile organe de represiune, coordonate de sovietici, au căutat cu insistență românii care avuseseră fie și cea mai mică contribuție la realizarea României Mari, în 1918. Veterani de război, politicieni, preoți, profesori, simpli țărani au fost arestați și închiși cel mai adesea fără proces, torturați, ținuți în condiții inumane și uciși în pușcării, drept răzbunare pentru implicarea lor în unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

Trădătorii – în special cei recrutați din rândurile prizonierilor de război și grupați în diviziile “Tudor Vladimirescu” și “Horea, Cloșca și Crișan” – au fost “reeducați” în URSS, la cursuri de îndoctrinare politică, apoi au reprezentat rezerva de cadre autohtone plasate în funcții de conducere.

Drept răsplată pentru obediența și cruzimea lor, colaboraționiștii au beneficiat ulterior, toată viața, de favoritisme din partea sistemului. Au fost reciclați ca șefi de fabrici, secretari de partid, generali de armată și de miliție, doctori și profesori docenți, au beneficiat de privilegii, salarii mari și pensii speciale și au primit vile de lux naționalizate, din care fuseseră dați afară proprietarii de drept.

Privilegiile s-au moștenit din tată-n fiu, odraslele lor fiind, la rândul lor, introduse în casta aparatului de partid, promovate în funcții, ajutate să intre la facultăți și să-și obțină diplome.

Cu unele excepții, în general membrii Securității și ai nomenclaturii comuniste nu pierdeau privilegiile nici măcar atunci când cădeau în dizgrație. Cazurile părinților lui Petre Roman și Vladimir Tismăneanu, al lui Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu sau Silviu Brucan sunt elocvente.

Ei erau „retrogradați” la conducerea vreunui institut, detașați secretari de partid într-un județ sau mutați șefi la o editură, în posturi călduțe, cu salarii substanțiale, fără să-și piardă vilele din cartierul Primăverii sau accesul la magazinele de protocol și proprietățile de lux ale partidului.

„Sunt afectat emoțional, nu văd unde este vina mea“

Acum, Alexandru Rafila spune că afirmațiile despre tatăl său, membru al Securității în cea mai odioasă și brutală perioadă din istoria regimului comunist, sunt neadevărate: „Tata a terminat Medicina în 1960, eu m-am născut în 1961, iar evenimentele la care faceți referință s-au petrecut în 48-49. (…) Tata a lucrat până în iunie 1949 în Securitate. Eu am aflat despre aceste lucruri când eram student, nu știu foarte multe. Da, este adevărat. (…) Bunicul meu a fost prizonier în Rusia și s-a întors cu un copil, tatăl meu. În Memorialul Durerii nu a fost obiectiv cu tatăl meu. (…) Dincolo de lucrurile pe care le-a făcut tatăl meu și cu care eu nu sunt de acord, colaborarea cu Securitatea este absolut condamnabilă. (…) Moartea țăranilor s-a întâmplat după ce tatăl meu a fost dat afară din Securitate, a fost dat afară și de la Medicină pentru că a fost considerat element dușmănos. (…) El nu a fost implicat în acel masacru. Sunt afectat emoțional, nu văd unde este vina mea. (…) Nu încerc să îi găsesc nicio scuză, nu există nicio scuză pentru apartenența la Securitate“.

Rafila a ajuns reprezentant al României la OMS în 2012, numit de Victor Ponta, premierul PSD de atunci.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI: