Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 26 august 2004.
Ochii cuvintelor se uită la noi de pe fiece filă. Cuvintele ne citesc. Ne contemplă. Ne iubesc. Ne dispreţuiesc.
Iată nişte cuvinte transpirate, de muncă. Cuvinte desprinse din limbi de mult uitate. Cuvinte din limbi care abia se plămădesc. Cuvinte aburind ca o brazdă în primăvară. Şi cuvinte reci ca o lespede peste un mormânt: ce sensuri ascund ele oare?! Cuvinte în care trăiesc profeţii. Cuvinte în care cresc arbori şi grădini. Cuvinte tăcute. Şi cuvinte răguşite. Cuvinte din afara timpului. Şi cuvinte din mijlocul lui. Cuvinte adormite. Şi cuvinte care s-au trezit. Cuvinte pe jumătate – tăcere, pe jumătate – ţipăt. Cuvinte înlănţuite şi cuvinte cu aripi. Cuvinte…
Din ele a luat naştere Lumea. În ele să se retragă Ea, oare, ca să dispară din nou?!
”Şi cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr”, citim în Evanghelia după Ioan (1, 14).
Despre Iisus–Cuvântul întrupat, Ioan Botezătorul avea să spună: ”Cel ce vine înaintea mea, înaintea mea este pururea” (Evanghelia după Ioan, 1, 15).
Cuvintele au creat Universul. Ele l-au perfecţionat. Şi tot ele au încercat să-l submineze.
De la o vreme, cuvintele sunt chemate parcă pentru a justifica orice pe lume: binele şi răul, adevărul şi minciuna.
Nu mai există Cuvinte, există numai cuvinte. Cuvin-ţele. Cuvinte-cele. Cuvinti-şoare. Interjecţii. Porecle. Jargonisme. Cuvântări, în care cuvintele nu-şi mai au locul.
Bolnav de cuvinte, mă vindec şi mă mântuiesc scriind.
Scriu dintr-un instinct de conservare. Mă apăr cu ajutorul cuvintelor, precum cu un scut, de minciună, de trădare, de dezolare, de neant.
Inventez cuvinte nerostite încă de vreo gură. Sau cuvinte de dinaintea cuvintelor. Cuvinte pentru care oamenii s-au urcat pe eşafod. Cuvinte care înviază morţii. Dacă aş găsi măcar unul, m-aş simţi fericit.
Cuvinte…
Cuvintele aruncă punţi între oameni. Şi între generaţii. Ele ne ajută să descoperim lumea. Să ne recunoaştem în taţii şi copiii noştri. Să fim. Să nu murim, odată cu moartea fizică. Să ne împlinim destinele.
Cuvintele Limbii Române.
Nicolae Dabija, 26 august 2004
