Ancorați în tristețe

0
366
Doina Dabija

Of, tristeţea asta! A ajuns să mă doară ca un cancer. Uneori, îmi vine s-o las undeva. Dar unde? La vreo librărie, florărie sau la un colţ de stradă? Într-un parc, în troleibuz sau în tramvai? Ori să mă apropii de vreun copac, să-i ating crengile şi să i-o transmit lui. Poate, cine ştie, el va înţelege ce trebuie făcut cu ea.

Of, tristeţea asta-i mută ca o tumoare. Mă trezeşte în fiecare dimineaţă la ora trei, ca să vadă lumea prin ochii mei. Măcar dacă m-ar lăsa să dorm. Nu. Ea mă ridică din pat şi umblă în urma mea fără milă, muşcându-mă de inimă şi din gânduri, ca un duşman nemilos.

Aşa încât îmi vine să ies în drum, să caut un om şi să-l rog: „Ia-o!”. Dar nu trece nimeni. Toţi dorm în paturile lor reci. Acolo unde visează lumea de sus ori îi aud pe cei plecaţi cum plâng.

Of, tristeţea asta merge de mână numai cu suferinţa. Şi încearcă să ne convingă că-n viaţă-s puţine bucurii. Iar când vine timpul şi îngerul morţii ne aşteaptă la uşă, abia atunci ne punem întrebarea: de ce am suferit?

Căci toate n-au fost decât nişte tristeţi neînsemnate.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

Un gest de curaj

Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

„Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

În căutarea demnității

De acasă – acasă

Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

Educați să ne urască

Limba unui neam

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.