Un rechizitoriu

0
336
Nicolae Dabija

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 4 februarie 2016.

Adevărul este dureros. El seamănă cu o operaţie pe cord deschis, fără an­estezie. Dar oricum trebuie spus.

Dacă vom tăcea noi, Sfânta Scrip­tură scrie că vor vorbi pietrele!

Elena Postolachi-Şoimu din Flo­reşti, în cartea „Surghiunul”, apărută la Editura Sfera din Bârlad, îşi aşter­ne memoriile, menţionând: „… plâng atunci când scriu”.

Cea care a trăit între gheţarii Si­beriei 17 ani de zile îşi înmoaie cuvintele până în lacrimile pietrelor, mai înainte ca acestea să înceapă a vorbi.

Amintirile ei sunt un rechizitoriu la adresa regimului criminal adus cu tan­curile în Basarabia la 28 iunie 1940.

Un rechizitoriu necesar.

Memoria e cea mai de seamă avere pe care o putem lăsa moştenire urma­şilor noştri.

Cu ajutorul ei putem recupera timpul pierdut. Timpul furat. Timpul abandonat.

A-ţi aminti vine şi dintr-un instinct de apărare. Îţi aminteşti nu atât ca să te aperi de tine, cât pe cei care vin după tine. A-ţi aminti înseamnă să-ţi ţii trea­ză vigilenţa. Ca lupii să nu mai sară iarăşi în curtea ta şi să-ţi sfâşie copiii când nu te aştepţi, când nu se aşteaptă.

Nu poţi stârpi răul dacă nu-l cu­noşti.

Nu-l poţi învinge pe diavol dacă nu-i ştii chipul.

Se tem să-şi amintească doar cei învinşi cu adevărat.

Elena Posto­lachi-Şoimu are curajul de a-şi po­vesti calvarul ei şi al sutelor şi miilor de consângeni tre­cuţi prin malaxorul comunist, unde via­ţa omului nu costă nimic.

Această martiră a Basarabiei marti­re e călăuzită de un îndemn şi o datorie: ea scrie ca să nu se uite!

Infernul este un loc al uitării.

Există persoane diagnosticate cu Alzheimer, boală ce duce la pierderea ţinerii de minte.

Dar sunt şi popoare afectate de Al­zheimer.

Aşa-zişii „eliberatori” au încercat să facă şi din poporul nostru un neam de „uituci”, care a fost învăţat să ţină minte doar selectiv: faptele „bune” ale călăilor şi „păcatele” (că iubeau cartea, credeau în Tatăl Ceresc…) ale celora care se sacrificaseră pentru el.

Prima măsură luată de noii stăpâni ai Basarabiei, în 1940, a fost să deca­piteze intelectualitatea. O parte a fost arestată şi lichidată. Cu ceilalţi inte­lectuali s-au încercat mai multe me­tode: reducerea la tăcere, înlocuirea adevăratei intelectualităţi cu o falsă intelectualitate adusă de peste Nistru ş. a.

A avut loc o răsturnare de valori, aidoma celei din Rusia de după 1917.

După acea dată, dacă nu strigai la fiecare 5-10 minute „Trăiască Stalin!” (cărora basarabenii îi spuneau Sata­nin), dacă tăceai când nu aveai ce spu­ne sau scrâşneai din dinţi prin somn, deveneai suspect. Basarabia devenise o ţară de suspecţi. Ruşii aveau nevoie de Basarabia, dar fără basarabeni; fie­care dintre aceştia din urmă – credeau cotropitorii noştri – merita un glonţ în ceafă.

Inclusiv copiii.

În cadrul deportărilor din 1940, 1941, 1944, 1949, 1951, 1952 au fost arestaţi zeci de mii de copii cu părinţii lor.

Dar documentele atestă şi 166 de copii moldoveni deportaţi fără părinţi, „ai nimănui”, în infernul siberian.

Nu ştiu câţi dintre aceştia mai tră­iau în 1953, când s-a decis să fie elibe­raţi, permiţându-li-se să se întoarcă în satele de unde au fost arestaţi.

Care o fi fost vina lor?

Istoricul A. Holmogorov scria în ziarul moscovit „Izvestia”, la începutul anilor ’90, că după 1917 în Rusia au fost omorâte 108 milioane de persoane, între ele erau 360.000 de preoţi.

A fost o bătălie nu doar contra omului, dar şi contra Lui Dumnezeu.

Nu ştie nimeni exact câţi basara­beni au trecut prin gulag. Cifra oficială e de 100.000, dar ei sunt cu mult mai mulţi.

Alte sute de mii au fost smulşi de la vetrele lor, sub pretext că sunt stră­mutaţi cu traiul sau duşi la munci, de-a lungul întregii perioade de cetăţenie sovietică.

Elena Şoimu-Postolachi (născută în satul Heciul Vechi, Sângerei) a fost trimisă la 13 iunie 1941 în Siberia nu­mai pentru că era fiică de preot.

Tatăl ei, preotul Porfirie Şoimu, din neam de şoimi şi de răzeşi, a fost împuşcat la închisoarea pentru basara­beni din Ivdel, regiunea Saratov, unde au fost exterminaţi circa 20.000 de concetăţeni de-ai noştri (şi unde încă nu există barem o placă comemorati­vă, care ar menţiona acest masacru).

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, cei mai mulţi dintre basarabeni, simţind primejdia, nu dormeau.

Mama Mariei Şoimu i-a spus fiicei sale:

– Cum pot oame­nii să doarmă, când privighetorile cântă atât de frumos?…

A fost ultima noapte când au mai auzit privighetoa­rea.

Ei vor asculta cântecul privigheto­rii peste 17 ani, când vor reveni acasă.

17 ani de calvar şi de chin!

Pe lângă miile de ţărani, au fost scoşi din case – ca să se mute în locul lor „eliberatorii” şi „specialiştii” veniţi din fundurile Ru­siei – şi deportaţi jumătate din cadrele didactice ale Basarabiei, majoritatea medicilor şi asistentelor medicale, sute de agronomi, doctori veterinari, jurişti, artişti, jurnalişti, scriitori ş.a., numai pentru faptul că aveau studii româneşti. Iar odată cu ei – aproape toţi elevii şi studenţii care-şi făceau studiile la liceele şi universităţile din România.

Terenul trebuia curăţat astfel pentru noua putere şi noua ideologie.

Au fost întemniţaţi atunci şi sute de preoţi.

Cei mai norocoşi dintre ei au fost deportaţi.

Ceilalţi au fost împuşcaţi.

Mii de concetăţeni de-ai noştri au umplut gropile comune, multe rămase încă anonime, de la un capăt al repu­blicii la celălalt.

Elena Postolachi-Şoimu aprinde o candelă la fruntea fiecăruia dintre ei.

Autoarea zice: „Acesta a fost des­tinul neamului nostru harnic, cuminte şi răbdător”.

Care a fost pedepsit tocmai pentru că a fost harnic, cuminte şi răbdător.

Poate prea cuminte şi prea răbdă­tor.

Elena Postolachi-Şoimu adaugă: „Vitreg destin! Groaznic!”.

Citeşti memoriile ei şi te cutremuri.

Cartea Elenei Postolachi-Şoimu e un monument ridicat în memoria celor duşi cu forţa şi dispăruţi după 1940 în Siberiile de gheaţă, în care unii bufoni politici ar dori să ne ducă încă o dată, acum de bunăvoie!

Nicolae Dabija, 4 februarie 2016

DE ACELAȘI AUTOR:

Stăpânii cu reflexe de slugă

Zâmbete radioactive

Patrioți în umbră

„Noi, maldavenii”

Spărgătorul de gheață

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.