În plină diversiune teroristă, „odiosul” şi „sinistra” au fost mutaţi din Comandamentul UM 01417 Târgovişte în dispozitivul de luptă al unităţii. El avea o idee fixă: „Ar bine să facem o coloană de blindate şi să plecăm la Bucureşti. Mergem la Televiziune să le vorbesc românilor de trădarea care a fost și de lovitura de stat…” (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)
În ziua de 23 decembrie 1989, Ceauşeştii au fost „deghizaţi” în militari şi ascunşi într-un centru de comandă mobil. El avea o manta de căpitan, iar ea – haine de soldat. Efectivele fuseseră aduse din magazia unităţii. După o noapte şi o dimineaţă cu rafale susţinute în jurul UM 01417 Târgovişte, conducerea unităţii militare a luat hotărârea să-i mute pe Ceauşeşti într-un loc secret. În acel moment, majoritatea ofiţerilor din grupul de comandă erau convinşi că forţe malefice sau iresponsabile vor să pună mâna pe cei doi.
Întrebarea e: la fel credea şi comandantul unităţii, colonelul Andrei Kemenici, sau acesta era la curent cu strategia diversionistă, dar juca teatru în faţa ofiţerilor săi? Iată unul dintre misterele neelucidate ale operaţiunii „Târgovişte ’89”.
Invocând pericolul terorist, Kemenici a hotărât să-i ascundă pe soţii Ceauşescu într-un camion militar. Vehiculul, amenajat special, funcţiona ca un centru de comandă mobil. Kemenici a decis ca maşina în care se aflau dictatorii să fie camuflată între două barăci metalice, în dispozitivul de luptă al unităţii. La câteva zeci de metri de ascunziş se afla centrul de comandă al unei baterii antiaeriene.
Col. Andrei Kemenici: „În dimineaţa zilei de 23 decembrie, ţinând cont de distanţa foarte mică dintre biroul meu şi camera în care se aflau ei, aproximativ 30 de metri, am luat măsuri şi i-am dus într-un punct de comandă, o dubiţă unde sunt condiţii să se lucreze, dar cu măsurile respective de pază. I-am îmbrăcat în mantale, am blocat zona şi am adus maşina la scară, după care am ordonat că nu mai conduc acţiunile de luptă de aici, ci din punctul de comandă. Şi i-am ţinut acolo până în seara de 23 decembrie. În noaptea de 23, din cauza condiţiilor proaste de igienă, i-am adus tot lângă biroul meu din Comandament”.
Se impune o corecţie: între biroul lui Kemenici şi dormitorul Ceauşeştilor nu erau „aproximativ 30 de metri”, ci maximum 10 metri prin ocolire exterioară. Nu de alta, dar cele două încăperi erau situate perete în perete!
***
Şi în punctul de comandă mobil, Ceauşeştii au fost păziţi tot de căpitanul Ion Boboc şi de locotenentul-major Iulian Stoica. Povesteşte Boboc: „În dimineaţa de 23 decembrie am primit ordin şi le-am spus că vom pleca într-un loc mai ferit, că va trebui să părăsim încăperea şi clădirea, deplasându-ne în teren. El a avut ideea, surprinzătoare pentru mine, că ar bine să fie îmbrăcaţi în uniforme militare, pentru a nu fi recunoscuţi de cineva. S-a acceptat. El a luat mantaua mea şi o căciulă de la un soldat, iar ea s-a îmbrăcat în costum complet de soldat. Ulterior am aflat că hainele lor civile au fost luate şi duse la Inspectoratul Ministerului de Interne. I-am urcat în secret, nici măcar şoferul nu ştia, într-un punct de comandă mobil şi am plecat. Am vrut să introducem automobilul într-o remiză, dar n-a încăput în înălţime şi l-am ascuns între două barăci. Pe maşină am pus prelata, iar peste aceasta o plasă de mascare. Când s-au terminat toate manevrele de staţionare, Nicolae Ceauşescu s-a arătat profund nemulţumit, reproşându-mi: «De ce am venit până aici? Nu ne duci unde ai promis?». Eu i-am spus: «E încă pericol… Când nu va mai fi pericol, vom pleca». În maşină era frig. Ei erau zgribuliţi, se băgau unul într-altul să se încălzească. A văzut soba din interior. Mi-a zis s-o punem în funcţiune. I-am explicat că nu funcţionează, că aşa trăiesc cadrele militare iarna în aplicaţii, că n-avem motorină, piese de schimb… A înghiţit în sec şi a făcut un gest din mână, a lehamite. Ea îl mângâia liniştitor”.
Când îl certa pe Boboc că nu-l duce „unde i-a promis”, Ceauşescu se referea la visul lui de a ajunge la Voineşti.
Îşi făceau nevoile sub plasa de camuflaj
După ce în noaptea precedentă văzuseră cum trăiesc militarii în cazarmă, Ceauşeştii au mai trecut printr-o experienţă: condiţiile de supravieţuire în câmp.
Căpitanul Ion Boboc: „Şoferul punctului de comandă mobil nu ştia cine se află în interiorul maşinii lui. Avea ordin să stea în cabină şi, în caz de pericol, să-şi apere autovehiculul. La un moment dat, ne trezim cu C.I.-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii, care aparţinea de Securitate – n. a.), parcă ieşit din pământ. Îl vede Stoica şi-l ţine departe, ieşindu-i în întâmpinare. Chiar atunci, cei doi fuseseră coborâţi să-şi facă nevoile lângă maşină, sub prelată şi sub plasa de mascare, şi se uitau în exterior ca la ţară, pe după o perdea, pe uliţă. C.I.-stul l-a întrebat pe Stoica ce misiune are şi de ce a mascat punctul de comandă. I-a răspuns: «Întrebaţi-l pe comandantul unităţii! Eu am ordin să nu se apropie nimeni şi vă sfătuiesc să vă vedeţi de treabă». A plecat. Stoica îmi spune: «Dacă mai vine ăsta o dată, îl împuşc!». N-a mai venit”.
În timp ce ieşea să-şi facă nevoile în spatele maşinii, între boscheţi, Ceauşescu a observat unde se află. La numai câteva sute de metri se vedeau coşurile Combinatului de Oţeluri Speciale. Drumul pe care veniseră din cazarmă dădea în şoseaua de centură a oraşului Târgovişte.
Căpitanul Boboc a trecut printr-o nouă încercare. „Ceauşescu, frământat în continuare de ideea părăsirii zonei de captivitate şi văzând în dispozitiv TAB-uri şi tancuri, mi-a spus: «Ar bine să facem o coloană de blindate şi să plecăm la Bucureşti». Îi spun: «Nu putem. Situaţia în Bucureşti e încurcată. Trag teroriştii din garda dumneavoastră». Furios, cu răutate îşi luase mantaua pe el şi se ridicase să plece: «Tu nu eşti un adevărat comunist! Sunt comandantul tău suprem şi îţi ordon!». L-am întrerupt: «Am înţeles, vă înţeleg, dar eu execut ordinul comandantului meu direct». Mi-a spus: «Du-mă la comandantul tău!». «Acum nu pot», am răspuns. El, furios: «Eu plec! Dacă nu-mi daţi tanc, ies în şosea şi găsesc o maşină care să mă ducă la Bucureşti. Eu nu pot să stau aici când ţara se prăpădeşte, ajunge pe mâna trădătorilor!».”
Pentru a mai calma situaţia, căpitanul Ion Boboc l-a rugat pe locotenentul-major Iulian Stoica să meargă să-i raporteze lui Kemenici ce se întâmplă. Acest lucru l-a mai liniştit pe dictator. „Cei doi Ceauşeşti s-au aşezat la masa din punctul de comandă, faţă în faţă, şi au început să şuşotească. În acelaşi timp, el făcea scheme cu degetul pe masă”, a mărturisit Boboc.
***
Tot în camion, locotenentul-major Iulian Stoica a avut un schimb de replici destul de dur cu „comandantul suprem”. Nervii începeau să cedeze. Povesteşte Stoica: „Mai de dimineaţă, când a ieşit din camion să-şi facă nevoile, a început să ţipe afară, să-l duc la muncitorii lui de la Combinat. Am ţipat şi eu la el şi i-am zis «Ia-o şi pe asta şi mergeţi acolo, că nu faceţi mai mult de 10, 20, 25 de metri! Vă văd ăştia şi vă fac bucăţele, trag cu tot ce au. Şi cu grenade dau în voi». Le-am spus să iasă de sub plasa de mascare, am tras şi eu de un colţ – «Hai, că vă ajut eu să ieşiţi de aici, că m-am săturat!». Ea l-a potolit şi au intrat înăuntru. Acolo a fost altă discuţie. «Să-mi dai arma cu 30 de cartuşe, să iei şi transportor blindat şi două tancuri, să mergem la Bucureşti ori la Voineşti! Vreau să ajung la Comitetul Central, dar mai ales la Televiziune. Să vorbesc poporului român despre trădarea…» Şi a început discursul clasic. Trădare şi iar trădare, plus agenturile… Zic: «Nu! Aşa ceva nu pot să fac!». «Te văd aşa tânăr, nu asculţi ordinele comandantului suprem… cum te numeşti?». Iar îi spun cine sunt. Dar el continuă: «De unde eşti? Eşti membru de partid? Şi nu lupţi pentru cauză?». În secunda aia zic: «Doamne, care cauză? Nu observaţi că…». M-a întrerupt: «Şi de ce nu execuţi ordinele comandantului suprem?». I-am răspuns: «Nu execut ordinele nimănui, execut ordinele cui vreau. De la moartea generalului Milea, vă rog să mă consideraţi ofiţer rebel – execut ce mă taie capul». S-a enervat: «A, da, ofiţer rebel! Bine! După ce se va termina toată povestea asta, o să-ţi execut întreaga familie şi pe tine ultimul, ca să asişti la treaba asta. Şi pe toţi cei care nu ne-au ascultat ordinele». M-am înfuriat şi am ieşit afară”.
O coajă de pâine
Dacă în seara precedentă, când sosiseră în unitate, Ceauşeştii s-au supărat că nu primesc apă minerală şi brânză de vaci, la 23 decembrie, când au stat în punctul de comandă, păreau să se fi resemnat cu regimul de cazarmă.
Căpitanul Ion Boboc: „Era pe la amiază. Nu mâncase nimic de seara. Ea mi-a spus: «Trebuie să mănânce puţin şi des. Şi-i trebuie medicamentele. Luaţi legătura să i se aducă medicamentele!». Între timp venise şi Stoica de la Comandament, fără niciun fel de răspuns, şi l-am trimis după mâncare şi să informeze că cei doi au nevoie de medicamente. Când a venit, Stoica a adus brânză, salam, pâine neagră şi apă. Le-am pus pe masă, să se servească ei. Trecuse momentul de furie. S-au uitat la alimentele întinse în faţă şi mi-au spus aproape cu ochii în lacrimi: «Ăsta-i salam să-l mănânc eu? Asta-i brânză pentru…». Am repetat ce le-am mai spus şi în unitate: «Am fi fericiţi să avem zilnic salamul şi brânza asta». El s-a uitat lung la mine. A luat o bucată de pâine, a pus pe ea două felii de salam şi mi le-a oferit: «Ia, mănâncă tu, că nici tu…». M-a impresionat gestul lui şi mi-a încolţit atunci ideea că, de fapt, amândoi împărtăşim aceeaşi soartă, suntem amândoi arestaţi. Amândoi suntem părăsiţi de ai noştri. Eram izolat, rupt de unitate. Ţineam legătura doar prin Stoica, dar orice intermediar îmi introducea distorsiunea. Fiindcă nici eu, nici el n-aveam cu cine comunica. Vorbeam în vânt, că nu ne asculta nimeni. El a rupt şi a mâncat doar coaja de la pâine şi a băut apă”.
Spre ora 15.00, Constantin Paise a plecat spre unitate, să vadă de ce întârzie masa de prânz. Drumul din dispozitivul de luptă spre unitate trecea pe lângă Parcul Auto. Acolo, câţiva şoferi şi mecanici, cu toţii militari, au pus ochii pe echipamentul de miliţian al lui Paise. Au crezut că e terorist şi că se infiltrează în cazarmă. Paise a fost bătut zdravăn şi dus cu forţa spre Corpul de Gardă, să fie băgat la arest.
Tocmai atunci, maiorul Ion Ţecu ieşea din Comandament. Mergea să le ducă personal mâncarea Ceauşeştilor. Ţecu l-a văzut pe Paise bătut măr şi i-a lămurit pe cei doi însoţitori ai acestuia – un subofiţer şi un soldat – că miliţianul nu e terorist. L-a luat, l-a băgat la el în birou şi apoi a plecat în câmp, să le ducă prânzul celor doi dictatori. Li se lungiseră urechile de foame.
– Va urma –
–––––––––––––––––
Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:
- „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
- „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
- „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
- „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/
Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.
––––––––––––––––––
Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: redactia@ziaristii.com și le veți primi prin poștă sau curier.
