Folosea privirea și codul Morse pentru a se face înțeles de medici și asistenți; era îngrijorat pentru că i se terminase apa și se plângea soției că masca îl rănea la față, fiindu-i mică. Acestea sunt câteva dintre mesajele lui Tullio, mort de Covid într-un spital din Napoli, către soția sa.
„După ce a fost internat, nu l-am mai putut vedea decât închis într-un sac, la morgă. Nici măcar un singur telefon despre starea sa. Este un sistem inuman” – Sofia, soția lui Tullio.
„Am terminat apa, mâine ce voi face?”, „Problema este masca, este mică pentru mine, îmi face rău la dinți”. Sunt câteva dintre mesajele pe care Tullio Flamini, un muncitor de 63 de ani din orașul italian Napoli, le trimitea de pe patul de spital soției sale. Internat în Pavilionul M pentru bolnavii Covid din Spitalul Cardelli din Napoli, în data de 28 septembrie, Tullio a decedat pe 8 octombrie, după 10 zile de spitalizare.
Dezvăluită într-un articol din cotidianul italian Fanpage.it, istoria sa este asemănătoare celor ale altor persoane răpuse de coronavirus: singurătate și puține informații transmise familiei, care nu are acces în secția în care bolnavul este internat.
În ultimele sale mesaje, înainte de a fi conectat la aparatul de respirat artificial, Tullio le scria fiicelor sale: „Vă vreau tot binele din lume. Dacă lucrurile vor merge rău, trebuie să fiți unite cu mama voastră. Eu vă voi veghea de sus. Sunt foarte obosit. Vă pup pe toți”.
După moartea soțului, Sofia Flamini – asistentă medicală la Spitalul Vecchio Pellegrini din Napoli – a decis să facă publice conversațiile cu Tullio, care în zilele în care a fost internat a continuat să trimită mesaje familiei sale, cerând ajutor sau povestind despre necazurile sale cotidiene.
Într-un interviu acordat cotidianului italian, Sofia povestește despre ultimele zile ale soțului ei.
„Sofia, de ce doriți să dezvăluiți această istorie?”, a fost întrebată văduva.
„Pentru că acest sistem este inuman, pacienții sunt lăsați într-o izolare totală, fără să poți avea nicio informație despre ei. Eu nu sunt supărată pe medici sau pe asistenții medicali, care sunt obosiți de această luptă titanică și sunt niște eroi. Organizarea este cea defectuoasă. Instituțiile statului au gestionat foarte prost această a doua fază a pandemiei, a cărei sosire putea fi prevăzută. Personalul medical este puțin, mulți sunt tineri și fără experiență. Pacienții se simt singuri și abandonați”.
„Mi-am adus soțul la spital pentru că doream ca el să se simtă bine, dar nu l-am mai văzut de atunci. L-am văzut după 10 zile, închis într-un sac, la morgă, și nu am putut nici măcar să-i dau o ultimă îmbrățișare. Nu mi se pare adevărat că nu mai este, nu reușesc să mă obișnuiesc cu dispariția lui”.
„Eu sunt asistentă medicală, sunt în contact cu moartea în fiecare zi, dar nu reușesc să mi-l scot din minte, am trăit moartea lui în direct. Acum vreau să mă eliberez de această durere și să fac ceva pentru ceilalți”.
