În lucrarea „Trăgători și mistificatori…”, Andrei Ursu și Roland O. Thomasson susțin ideea că măcelul de după fuga Ceaușeștilor, în decembrie 1989, a fost produs de „Rețeaua R”, o structură secretă pusă la punct de Securitatea ceaușistă după 1968 pentru a asigura rezistența în cazul unei invazii precum cea din Cehoslovacia. Această structură a rezistenței ar fi generat haosul de după 22 decembrie și cei peste 1.000 de morți. Sunt elemente ce probează existența acelei rețele, formată din indivizi din diverse structuri ale statului comunist, însă sunt parțial de acord cu ideea că aceasta ar fi comis crimele și că ar fi „confiscat” Revoluția.
Nu despre „Rețeaua R” vreau să vorbesc acum. Dacă ea a existat, s-a destructurat chiar în zilele Revoluției, după provocarea câtorva diversiuni, frâiele „confiscării” Revoluției fiind preluate de către Armata Română de atunci. Nu la Securitate, ci la sediul MApN a fost Cartierul general ce a trasformat Revoluția într-o restaurație dejistă și kaghebistă.
După dezarmarea Securității, aceasta a trecut în subordinea Ministerului Apărării, pentru, că – nu-i așa? – armata ”era cu noi”. Funcțiile din Ministerul de Interne au fost preluate de o parte dintre ofițerii MApN, care nu au mai plecat din ele. Securiștii s-au retras în afaceri, iar cei din Ministerul Apărării au ocupat mai departe structurile administrative.
Restucturările din Armată, în anii ‘90, au dus la o migrare masivă a militarilor disponibilizați spre alte domenii. Mulți dintre aceștia au intrat în administrația publică și au ținut legătura unii cu alții. În timp, s-a constituit o adevărată rețea a rezerviștilor, căreia putem să-i spunem Rețeaua (r).
În această rețea au fost înglobați și rezerviștii din MI, însă aceștia, din obișnuință, nu prea-și etalează apartenența prin emblema (r). Este suficient să privim astăzi spre structurile administrative de la diverse niveluri și spre diverse forme asociative cu finanțare publică, de la consilii locale la uniuni de creație, și să constatăm că în componența lor există câteva persoane cu (r). De exemplu, chiar director al Bibliotecii Academiei Române în 2022 (dacă o mai fi trăit, că era atunci tare bătrân) era un fost ofițer de Securitate, altfel nu se califica pentru o asemenea funcție. Să mai vorbim de mass-media de mare rating, de tribunele de propagandă din complexele politico-mediatice de la care o droaie de rezerviști umplu zilnic spațiul public, de au sau nu ceva de zis? E vreun post de televiziune să nu fi promovat inepțiile generalului rezervist Emil Străinu și ale rezervistului special Coarnă?
Ca o paranteză, mulți consideră că apariția presei online a omorât presa clasică. Greșit! În România, presa online rămâne cea care mai face cu adevărat presă, ea a salvat presa ”clasică”. Cu posturi de televiziune ca Antena 3, România TV, Realitatea Pkus, B1 TV și, mai nou, Digi 24 nu am fi aflat lucruri pe care le-au dezvăluit platforme precum Recorder, Rise Project, PressOne și altele.
Revenind la subiect, această rețea constituită în timp a fost exploatată politic de către generalul plagiator Gabriel Oprea. În vremea aflării lui la guvernare, cu UNPR-ul său, s-a produs cea mai mare infuzie de rezerviști în structurile administrației publice. În perioada lui, s-au produs masiv două fenomene: invadarea structurilor administrative cu rezerviști, puși pe liste acolo unde a vrut, și racolarea celor civili sau bine acoperiți în structurile Armatei. În acel lot au fost făcuți ofițeri ai Armatei române – colonei! – Anca Alexandrescu și Robert Turcescu, aflați astăzi de aceeași parte a baricadei. Cei doi au comportamente identice: Turcescu îl ridiculiza pe Georgescu pentru ca apoi, ca la un ordin, să înceapă să-i pupe pantalonii roșii; Anca Alexandrescu s-a topit după Georgescu pentru ca apoi, ca la alt ordin, să-l deteste. Pasă-n trei cu schimb de locuri. Dacă-i ordin, cu plăcere!
Modificările legislative de după 2015 au făcut posibilă pensionarea militarilor la vârste fragede. Prea erau rezerviștii bătrâni, iar Sistemul avea nevoie de pensionari mai tineri, apți combatanți, în sistemul administrativ central și local. O parte dintre rezerviști s-au orientat spre domeniul privat, alții au rămas doar pensionari, iar cei ce au fost importanți în sistemul militar au intrat în administrația publică civilă din ce în ce mai militarizată – în tăcere și în timp.
Deci, nu orice rezervist face parte automat din Rețea (r), ci aceia care au avut funcții importante sau cărora li s-a rezervat o funcție importantă, cum este cazul indispensabilului domn Pahonțu.
Unii dintre rezerviști ni s-au arătat odată cu țâșnirea în spațiul public a unui alt rezervist din serviciul de informații al Armatei: Călin Georgescu. Da, acest individ este rezervist al glorioasei Armate Române, cea înzestrată de generalul Zisu și căreia i-au trebuit ani să riposteze față de violarea spațiului aerian de dronele rusești. Cea ai cărei angajați au activat ilegal în trupele lui Potra și nimeni nu a pățit nimic.
Vedeți din investigația lui Allen Coliban ce armată de rezerviști este în jurul lui Georgescu! Încercați să comentați altfel decât laudativ pe o pagină a lui Călin Gorgescu și veți vedea câți dintre cei ce vă înjură sunt rezerviști! Sunt pe locul al doilea după boți. Boții și (r)boții.
Fiecare cetățean are dreptul la muncă și după pensionare și fiecare rezervist trebuie să fie privit cu prezumția bunei-credințe atunci când își asumă o funcție în administrația publică. Și atunci când nu are dublă comandă. Pentru că e mai ușor să militarizezi o societate și mai greu e să civilizezi un militar (în sensul asumării valorilor societății deschise).