Un timp pierdut

0
1057
Doina Dabija

Pe timpuri, când nu existau telefoane mobile, iar cele fixe erau o raritate, oamenii obişnuiau să se întâlnească aproape la toate zilele de naştere, de sărbători şi cu orice ocazie. Iar discuţiile aprinse ori liniştite despre problemele societăţii ţineau până noaptea târziu, când pe străzi nu mai circula niciun taxi, aşa că uneori mergeau acasă pe jos.

Astăzi, lumea evită să se mai întrunească, fiindcă nevoia de comunicare e din ce în ce mai puţină. Aceasta este înlocuită de telefoanele performante, care au devenit ca un drog. O dependenţă care ne cariază mintea fără măcar să ne dăm seama.

Aşa că, atunci când ne trezim dimineaţa, nici nu ne spălăm bine pe ochi că punem mâna pe telefon. Ca să aflăm cât e ora, cum e vremea, ce mesaje avem sau cine şi ce a mai postat pe Facebook ori pe TikTok. Poate, cine ştie, i-a căzut cuiva peste noapte vreo unghie de la picior, iar noi încă n-am aflat despre acest mare eveniment.

Toate acestea îmi amintesc de serialul interminabil „Pur şi simplu, Maria”, din anii ’90, pe care-l urmărea toată ţara. Şi, dacă se întâmpla ca în ziua difuzării să aibă loc vreo nuntă sau vreo înmormântare, fugea acasă tot satul din cimitir, nu cumva să piardă vreun episod. Pentru că oamenii erau mult mai curioşi să afle dacă săraca Maria se va împăca sau nu cu Jose Armando decât să-l conducă pe ultimul drum pe consăteanul lor. Aşa că preotul era nevoit să petreacă mortul singur.

Situaţia cu telefonul e cumva asemănătoare, fiindcă în loc să socializăm mai mult, să ne oferim o vorbă bună ori vreo îmbrăţişare, ne preocupă mai tare cum s-a pieptănat Mărioara sau ce şi-a pregătit Ghiţă de mâncare.

Aşa că ne uităm hipnotizaţi la toate imaginile care ni se oferă şi nu ne gândim la nimic, fiindcă micul ecran ne învaţă cine ne sunt prietenii, dar şi duşmanii.

Iar cel mai trist este că şi copiii noştri, atunci când se întâlnesc, nu ştiu ce să facă şi stau cu ochii în aceleaşi aparate negre, pentru că iau exemplu de la noi, adulţii, cei care am uitat să ne mai privim în ochi şi să ne observăm unul pe altul.

Apoi, ne întrebăm de ce adolescenţii nu vor să citească şi se simt singuri. Răspunsul e simplu: imaginile de pe ecranul telefonului le-au devenit prieteni. Aşa cum ne-au devenit şi nouă.

Doar că, în timp ce stăm nedespărţiţi de aceste cutiuţe inteligente, viaţa trece pe alături ca un vis. Iar noi nici măcar n-o observăm.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

Un gest de curaj

Rătăcirea Basarabiei. Rolul propagandei ruse

„Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

În căutarea demnității

De acasă – acasă

Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

Educați să ne urască

Limba unui neam

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.