Lupul care sângerează

0
652
Nicolae Dabija

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 5 aprilie 2018.

Iisus nu porunceşte, El comunică; Mântuitorul se pune, atunci când domneşte, în slujba tuturor. Hristos sfătuiește, nu ceartă. El se poate supăra, dar nu se mânie. El devine trist, dar nu disperă. Rămâne câteodată izolat, dar nu e singur nicicând, Tatăl fiind în permanenţă cu El. Iată de ce i s-a spus Împăratul Lumii.

În Sângerei pe şosea: pe o parte a ei trece o procesiune de înmormântare, iar pe cealaltă îi vine în întâmpinare o nuntă cu toate ale ei. Muzicile se întâlnesc: fanfare cu repertorii diferite. La un moment dat, peste nuntaşi năvălesc sunetele cântărilor triste, iar peste cei care duc mortul – melodiile vesele. Chiotele şi bocetele se suprapun. Îndemnurile strigate de naşi bruiază prohodul plin de gravitate al preotului.

Când ajung unul în dreptul altuia, cele două grupuri de însoţitori, care dau semne că se cunosc suficient, sunt binedispuse: cei de la nuntă îi cinstesc din clondire pe cei de la înmormântare şi viceversa. Nuntaşul cherchelit ridică sticla şi zice:

– De sănătatea…

Imediat însă își dă seama unde se află şi adaugă:

– … răposatului!

Celălalt bărbat cu clondir nu se lasă nici el:

– Dumnezeu să-i ierte…

Adăugând:

– … pe miri!

E viaţa însăşi, care vine şi pleacă, strecurându-se cu evenimentele ei, unele pe lângă celelalte, în locuri neprevăzute, acolo unde se despart ca să se întâlnească.

Cât de încăpătoare îşi sunt bucuriile şi suferinţele tale de zi de zi, pe care ai ajuns să nu le mai desparţi categoric şi nici să te mai prefaci că unele le exclud pe celelalte, care, luate împreună, vorbesc de faptul că îţi este dat să fii veşnic pe acest pământ, măi neamule!

„Lumea e rea”, îmi zice un adolescent.

„Lumea e bună”, îl contrazic. Oamenii buni sunt mai mulţi decât cei răi. Dar impresia greşită vine din faptul că cei buni nu-şi strigă – într-o mulţime, spre exemplu – bunătatea, pe când cei răi sunt activi, îşi manifestă cu zgomot răutatea, aşteptând să fie urmaţi şi de către cei buni. Chit că omul hain va avea mult mai multe motive de revoltă şi suficiente argumente de partea sa când e vorba să convingă că răul trebuie făcut, spre deosebire de omul milostiv, care, de regulă, face binele fără să comenteze sau, de cele mai multe ori, fără să-l facă ştiut.

Un lup care sângeră pentru că şi-a ocrotit de alte fiare tagma de vânători sau fiindcă a nimerit în capcană mergând în fruntea celorlalţi lupi, până la urmă – din cauza rănilor sângerânde şi a mirosului de sânge care-o aţâţă – e sfâşiat fără de milă chiar de haita pentru care s-a ales cu răni ca s-o apere.

Din păcate, comportamentul acestor fiinţe sălbatice este imitat în anumite momente ale istoriei şi de către specia umană.

Pescăruşul de mare, care se hrăneşte de obicei cu peşti, avântându-se după aceştia departe în larg, se naşte cu o aripă un pic mai lungă decât cealaltă. Aşa l-a făcut Dumnezeu: cu aripi asimetrice. De ce? Ca să nu rătăcească, fâlfâitul mecanic asigurându-i mereu revenirea la ţărmul de unde a plecat şi unde îşi are cuibul, pe care să-l găsească şi prin beznă, ceaţă sau la vreme de furtună.

Comparam această pasăre acvatică cu basarabeanul nostru, parcă născut şi el cu o aripă mai scurtă (care nu se vede, fiind crescută pe dinăuntru), ce i-ar înlesni, după peregrinări şi orbecăieli impuse de viaţă, să găsească drumul către casă şi să se întoarcă de fiecare dată în locul de unde a plecat…

În ultimul timp s-a umplut lumea cu pescăruşi de-ai noştri care, din păcate, lasă impresia a face tot mai adesea abateri de la această anomalie divină, cu menirea ei de a-i ajuta să nu se piardă în spaţii şi vremuri…

La Istanbul am întrebat-o pe o basarabeancă ce umbla printre gheretele din Târgul Acoperit (Kapalî Karsî), cu feregea pe chip, atunci când s-a apropiat (auzindu-mă că vorbeam cu un scriitor bucureştean), dacă mai revine vreodată în satul ei din raionul Călăraşi ca să-şi revadă părinţii…

– Dacă va binevoi Allah, poate! îmi spune ea cu indiferenţă, dispărând în mulţimea şi mai indiferentă a metropolei turce.

Una dintre celebrele sculpturi ale lui Constantin Brâncuşi, „Sărutul din piatră”, a fost considerată pierdută. Ea a fost găsită abia în anii ’50, în beciul unui ţăran din satul Hobiţa. Brâncuşi i-o dăruise în 1907 unui fost coleg de clasă, iar acesta o găsise cea mai potrivită de greutate peste varza murată dintr-o putină.

Acum, acea piatră „netrebuincioasă” costă peste 30 de milioane de euro (în 2001, sculptura „Pasărea în văzduh” a fost vândută la o licitaţie cu 37 de milioane de euro, iar în 2006 pentru „Pasărea în spaţiu” s-au plătit 27 de milioane de dolari).

În 1951, Brâncuşi dona statului român atelierul său din inima Parisului, cu 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi clişee, cu numeroase unelte, mobiliere etc., dar România comunistă n-a acceptat darul. Croitorul Lev Oligenstein din Bălţi, care cu nume schimbat în Leonte Răutu îndeplinea funcţia de secretar cu ideologia al Partidului Muncitoresc Român, motivase astfel refuzul: „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit”.

Astăzi, costul lucrărilor acelui „ţăran neinstruit” rămase în atelierul său parizian se ridică la circa 10 miliarde de euro.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că Dumnezeu există. Şi doar persoanele care nu sunt informate suficient susţin inversul.

Savanţii, făcând abstracţie de toate afirmaţiile teologice, l-au descoperit pe Dumnezeu pe cale ştiinţifică. După revelarea cu ajutorul nanotehnologiei („nano” înseamnă a milionimea parte dintr-un milimetru) în dedesubturile materiei, a Particulei lui Dumnezeu, ateii nu mai au niciun argument ştiinţific de partea lor.

Învăţaţii afirmă că Particula lui Dumnezeu stă la baza materiei, cea despre care Max Planck, laureat al Premiului Nobel, afirmase încă în 1944 că ea nu există ca atare („La nivel subatomic, noţiunea de materie solidă e un nonsens”), materialiştii rămânând astfel fără obiectul speculaţiilor lor despre primordialitatea materiei. Oamenii de ştiinţă, după ce au divizat subatomii, au dat de un câmp de energie care face să vibreze particulele unui atom, menţinând integritatea lui. Acesta din urmă copiază la nivel de microcosmos universul solar (care imită perfect particulele unui atom, cu electroni, protoni şi neutroni). Despre el, în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune Discovery, se susţinea recent că acesta lasă impresia că ar fi creat la calculator de o Minte.

Această Minte, care umple de energie – de duh omniprezent – Universul, capabilă să mişte galaxiile, savanţii o numesc Dumnezeu. Conştiinţa omului, care gândeşte realitatea, şi sistemul cuantic, care o defineşte, sunt dovezi clare că Dumnezeu e o matrice energetică ce stă la baza existenţei, acţionând după reguli neştiute, la care au acces doar îngerii şi serafimii – existenţe numite astfel convenţional – şi nicidecum aparatele de rezonanţă electromagnetică, mecanismele performante, microscoapele electronice, instrumentele sensibile, laserele computerizate ş.a.

Regulile fundamentale care guvernează Universul, din care omul cunoaşte doar câteva – forţa gravitaţională, forţa electromagnetică sau forţa nucleară –, pentru el mai rămân taine nedescoperite.

E timpul ca fizicienii să ne spună despre Dumnezeu ceea ce nu cunosc teologii.

Ca să putem spune şi noi odată cu Tudor Arghezi: „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”.

Nicolae Dabija, 5 aprilie 2018

DE ACELAȘI AUTOR:

Stăpânii cu reflexe de slugă

Să depolitizăm ideea Unirii!

Zâmbete radioactive

Patrioți în umbră

„Noi, maldavenii”

Spărgătorul de gheață

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.