Un excelent reportaj făcut în prima linie a frontului din Donbass de jurnalistul David Patrikarakos, pentru publicația britanică Unherd.com, vine cu o explicație – oferită chiar de militarii ucraineni – pentru pierderile îngrozitoare suferite de ruși în cele nici 80 de zile trecute de la declanșarea invaziei. Textul, foarte bine scris, relevă nu doar tacticile folosite de cele două tabere, dar și profunda ură sădită în ucraineni de acțiunile rușilor începând cu 2014. Falia căscată între cele două popoare, prin politica dementă a lui Putin, se dovedește uriașă și probabil că va fi nevoie de generații să se închidă – dacă acest lucru va mai fi posibil vreodată.
„Am știut tot timpul, după 2014, că va veni războiul”, spune Iuri Bereza, comandantul ucrainean al unității de pe front pe care o vizitează reporterul. Pe măsură ce înaintăm în poveste, descoperim că militarul care-i este călăuză jurnalistului, ucraineanul Dima, acum în vârstă de 32 de ani, a luptat ca voluntar și în 2014, pe când avea 24 de ani, în unitatea de voluntari Dnipro 1, în prima invazie lansată de Rusia. După doi ani de serviciu militar, a ieșit din armată și s-a făcut manager de producție IT. După 24 februarie, în acest an, a revenit în armată și se ocupă de ce știe mai bine, gestionând unitatea de drone cu care ucrainenii monitorizează sectorul lui de front.
Dispreț și ură față de invadatorii ruși: „Nu-și respectă nici măcar propriul popor”
Disprețul și ura față de ruși se simt în fiecare cuvânt. Flashurile de realitate care i se dezvăluie cititorului sunt zguduitoare. La un moment da, Dima îi arată reporterului un film făcut cu drona, cu soldați ruși care mănâncă liniștiți la câțiva metri de camarazii lor care putrezesc la soare: „Este incredibil. Mănâncă prânzul chiar lângă cadavrele în descompunere ale prietenilor lor. Nu-i înțeleg pe ruși. Uneori aruncă pur și simplu cadavrele colegilor lor în tranșee. Am găsit un mormânt cu 15 cadavre. Aruncau un pic de pământ pe ele și atât. Nu-și respectă nici măcar propriul popor“.
Rușii sunt dezlănțuiți, aruncă asupra liniilor ucrainene tot arsenalul de artilerie pe care-l au și Dima îi spune reporterului că „încercăm cu disperare”, dar „va fi foarte greu” să țină localitatea pe care o apără. Afganistanul, spune un veteran al războiului de atunci, „a fost ca un teren de joacă” față de ce e acum Ucraina de est.
Însă, scrie reporterul, în aceeași măsură ucrainenii pe care-i întâlnește sunt foarte îndârjiți, furioși și încrezători. Sunt convinși că vor învinge și nu au nicio intenție să lase teritoriile ocupate acum de ruși în mâinile invadatorilor. Masacrele din orașe precum Bucea le arată cu cine au de-a face și că nu pot exista compromisuri sau înțelegeri cu asemenea dușmani.
Explicațiile pierderilor uriașe ale rușilor: tacticile vechi de 80 de ani, nepăsarea față de viața oamenilor, ordinele nebunești executate orbește
Treptat, din discuție apar și explicațiile pentru dezastrul militar și pierderile catastrofale suferite de ruși în aceste nici 3 luni de război. Militarul ucrainean dă exemplul unei bătălii din apropiere, pentru un aerodrom: „Uneori joci poker cu o mână proastă, dar Rusia joacă fără nicio carte. Tacticile lor sunt nebunești. Luați exemplul Cernobaivka: are un mic aeroport militar. De 17 ori au încercat să îl ia. De șaptesprezece ori i-am zdrobit. Și totuși ei vin. Soldații noștri întreabă: «Sunt proști?». Nu, doar incapabili de o gândire independentă. Ei doar execută ordinele – indiferent cât de nebunești ar fi“.
Tacticile rușilor, observă Dima, sunt aceleași din Al Doilea Război Mondial. Se folosesc în continuare de asalturile frontale bazate pe numărul mare de oameni, ceea ce le provoacă pierderi grozave. O altă metodă împrumutată de la sovietici este determinarea soldaților să lupte prin teroare. „Am auzit o poveste din bătălia pentru aeroportul Hostomel. Erau o mulțime de recruți care refuzau să lupte. Așa că comandantul kadîrovit i-a întrebat: «Cine nu vrea să lupte?». Un tip a ridicat mâna și comandantul l-a împușcat. «Acum, cine mai vrea să plece acasă?», a întrebat el. Este o tactică sovietică“, relatează interlocutorul jurnalistului.
Corupția omniprezentă: ucrainenii cumpărau de la militarii ruși echipamente la preț de 10 ori mai mic decât cel de pe piață, iar acum le folosesc chiar împotriva lor
Comandantul unității, fostul politician Iuri Bereza, îi explică jurnalistului britanic că s-a așteptat tot timpul la acest deznodământ pentru că încă de la sfârșitul anilor 1980, de când făcea armata în Uniunea Sovietică, rușii din unitate îi înjurau pe ucraineni și-i amenințau. Apoi vorbește despre modul de a lupta al inamicilor: „Uită-te la generalul Jukov (comandantul Armatei Roșii în Al Doilea Război Mondial – n. red.), «Marele Mareșal», care era doar un măcelar. Rușii se luptă ca Jukov. Trimit val după val, dar băieții noștri și-au dat seama că luptă la fel ca sovieticii. Comandantul tancului este întotdeauna în primul tanc, așa că îl împușcăm. Odată ce lovești primul și ultimul tanc, acestea sunt imobilizate„.
Găsim aici și o poveste despre incredibilele efecte ale corupției. Întrebat de ce luptă rușii atât de prost, comandantul unității răspunde: „Din cauza faptului că tipul care se ocupă de tancurile lor s-a împușcat. Eu și Dima cumpăram echipament de la nenorociții ăia cu de zece ori mai puțin decât valora. Datorită corupției lor foarte eficiente, i-am omorât foarte eficient pe proprii lor băieți“.
Fragmente din reportajul realizat pe frontul din Donbass, publicat pe Unherd.com
„(…) Dima este ofițer în cadrul secției de informații prin drone a Batalionului de voluntari Dnipro 1 care luptă în Donbass pe linia frontului. Aici am văzut trupele rusești trecând în trombă peste graniță în aprilie 2014. Veniseră să ajute „separatiștii” locali să cucerească orașe-cheie din regiune. Pe atunci, Kremlinul nu dorea să cucerească Ucraina, ci doar să o destabilizeze pentru a o împiedica să se apropie de UE și de NATO.
În urmă cu câteva luni, Moscova a decis că destabilizarea nu mai este suficientă; a spus că este timpul, a declarat, să cucerească Kievul și să „denazifice” țara. A eșuat. Acum, obiectivele sale s-au schimbat din nou. Acum speră să „elibereze” Donbassul prin organizarea unui referendum fals. Scopul final este de a crea un pod terestru de la granița cu Rusia până în Crimeea, tăind o mare parte din accesul Ucrainei la mare.
În calea lor se află Dima – și zeci de mii ca el. Acum are 32 de ani, dar avea 24 de ani când a început războiul în 2014 și s-a oferit voluntar să servească în Dnipro 1. A luptat timp de doi ani înainte de a pleca să lucreze ca manager de produse IT. Dar când războiul a reizbucnit la începutul acestui an, s-a înrolat din nou.
„Ne luptăm pentru [orașul] Rubijne în acest moment”, îmi spune el. „Este unul dintre cele mai fierbinți locuri în acest moment. Încercăm cu disperare să îl păstrăm. Dar este aproape de Sievierodonețk și de Lugansk [ocupat de ruși], așa că este greu. Rușii aruncă totul asupra noastră acolo. Rachete, artilerie, tancuri, oameni, drone: tot ce trebuie. Un tip pe care îl cunosc și care a fost în Afganistan de două ori a spus că a fost ca un teren de joacă în comparație cu estul Ucrainei.”
Cu toate acestea, ucrainenii rămân încrezători după ce i-au împins deja pe ruși înapoi de la Kiev. Mai mult decât atât, ei sunt furioși. Mormintele comune descoperite în orașe precum Bucea înseamnă că nimeni dintre cei pe care îi întâlnesc nu este interesat de un compromis teritorial. „Chiar dacă aruncă o bombă nucleară asupra Kievului, nu vor câștiga”, îmi spune Dima. El chicotește la planurile Rusiei de a cuceri sudul Ucrainei și de a lega Rusia de Transnistria. „Uneori joci poker cu o mână proastă, dar Rusia joacă fără nicio carte. Tacticile lor sunt nebunești. Luați exemplul Cernobaivka: are un mic aeroport militar. De 17 ori au încercat să îl ia. De șaptesprezece ori i-am zdrobit. Și totuși ei vin. Soldații noștri întreabă: „Sunt proști?”. Nu, doar incapabili de o gândire independentă. Ei doar execută ordinele – indiferent cât de nebunești ar fi.”
Problema Ucrainei este legată de resurse: armata nu are suficiente muniții și artilerie, dar acest lucru este și un fel de binecuvântare: îi obligă să fie creativi. „Rușii folosesc tactici militare sovietice care erau depășite acum 30 de ani”, spune el. „Dar noi studiem războiul din Afganistan și tacticile israeliene. Rusia încearcă doar să preseze cu masa”.
Cum rămâne cu temuții soldați ceceni, întreb? «Noi îi numim soldații kadîroviți [numele liderului cecen Ramzan Kadîrov] TikTok. Ei filmează mereu. Am găsit unul care era rănit și care încerca nu să lupte, ci să-și facă un selfie. Am auzit o poveste din [bătălia pentru] aeroportul Hostomel. Erau o mulțime de recruți care refuzau să lupte. Așa că comandantul kadîrovit i-a întrebat: „Cine nu vrea să lupte?”. Un tip a ridicat mâna și comandantul l-a împușcat. „Acum, cine mai vrea să plece acasă?”, a întrebat el. Este o tactică sovietică».
De la început, îmi spune Dima, kadîroviții au avut reputația că fac crime de război. Localnicii îi urăsc și uneori apar probleme atunci când armata ucraineană capturează unul și localnicii vor să se răzbune. Dar el spune că nu a văzut niciodată pe cineva maltratând un prizonier. «Băieții noștri înțeleg Convenția de la Geneva și, de asemenea, că prizonierii sunt o resursă. Pentru fiecare rus pe care îl capturăm, putem recupera unul de-al nostru. Nu sunt general, dar, la o estimare, aș spune că poate 1.000 dintre băieții noștri sunt prizonieri. Schimburile de prizonieri au loc în mod continuu și în liniște.»
Îl conving pe Dima să ne ducă la baza lui de pe frontul de lângă Rubijne. El este reticent: locația sa este clasificată, deoarece este atât de aproape de puterea de foc rusă. Nici măcar BBC sau CNN nu au primit acces la un astfel de loc. Dar, în cele din urmă, el cedează. «Bine, acum eu mă ocup de securitatea voastră. Trebuie să faceți ce vă spun eu.»
Ieșim din Dnipro și intrăm pe autostradă; după câteva ore, intrăm în Donbass. Pe semnul Donețk Oblast (regiune) atârnă un mic steag care arată o floare care răsare dintr-un om căzut. «Ocupanții ruși fac cel mai bun îngrășământ», scrie pe el.
Dima continuă să vorbească în timp ce conducem. Este din Krivoi Rog, orașul natal al președintelui Volodimir Zelenski. «L-am cunoscut puțin când eram mai tânăr», spune el. «Obișnuiam să îl văd prin localitate într-o haină ieftină. Credeam că este un tip grozav, dar nu era potrivit pentru a conduce o țară. Acum îl susțin în proporție de 1.000%. Cel mai important lucru pe care l-a făcut a fost să rămână. A fost vital ca oamenii să vadă că șeful guvernului nu a fugit.»
Dincolo de Ucraina, Dima este deosebit de pozitiv în legătură cu două lucruri, sau mai degrabă cu două persoane. «Starlink al lui Elon Musk este ceea ce a schimbat războiul în favoarea Ucrainei», îmi spune el. «Rusia s-a străduit să ne arunce în aer toate comunicațiile. Acum nu mai pot. Starlink funcționează sub focul Katiușa, sub focul artileriei. Funcționează chiar și în Mariupol».
«Știu că voi, britanicii, aveți o relație complicată cu premierul vostru, dar aici Boris Johnson a devenit un fel de erou național», continuă el. «NLAW-urile (lansatoare antitanc – n. red.) pe care ni le-ați dat sunt cele mai bune. Ușor de folosit – se blochează, se încarcă și se mișcă. Fără ele nu am fi doborât atâtea tancuri rusești. Am știut de la început că Marea Britanie este o națiune foarte veche și importantă. Acum știm că este o țară care se ține de cuvânt.»
Cu cât ne apropiem mai mult de front, cu atât mai mult lumea se transformă în ceva profund străin. Aproape toate vehiculele de pe drum sunt militare. Trecem cu viteză printr-o succesiune de puncte de control conduse de soldați căliți de război. Ucrainenii luptă aici de opt ani. Trecem prin mai multe sate. De o parte și de alta văd case mici, perfect îngrijite, cu grădini imaculate. Mi s-a spus că este un lucru specific ucrainean. Nici măcar războiul nu este o scuză pentru a lăsa standardele să scadă.
Pe măsură ce ne apropiem de front, ne învârtim pe drumuri pline de gropi. Dima îmi spune că în acest moment sunt lupte intense. Rămânem blocați în spatele a doi fazani care se zbenguie în fața noastră. «Sunt complet surzi», spune el. «Bombardamentele le-au zburat timpanele. Putem să hăulim toată ziua și ei nu vor auzi niciodată».
Devine gânditor. «Nu voi supraviețui fiind prizonier de război», spune el. «Dnipro I este considerat un grup terorist de către Rusia. Dacă voi fi prins, mă aștept să fiu torturat și executat sumar».
***
În afara bazei, soldații sunt peste tot – în camuflajul lor verde și bej, de parcă ar fi răsărit chiar din pământ: din pădurile și câmpurile care împânzesc Donbassul. Viața de zi cu zi aici este liniștită și implacabilă. Într-o curte mică, lăzi cu provizii sunt stivuite unele peste altele. Soldații stau în jurul lor, fumează, vorbesc și își curăță armele. Se joacă cu vehiculele blindate acoperite de noroi și murdărie.
Totul este orientat spre a rămâne ascuns. Ni se cere să nu ne adunăm în grupuri afară de teama dronelor rusești care zboară deasupra noastră. Se lasă noaptea. Înăuntru, luminile trebuie să fie stinse. Ferestrele sunt întotdeauna acoperite.
Centrul de comandă al bazei se află într-un buncăr compact. Televizoarele cu ecran plat fixate pe pereții de ciment arată imagini în direct de pe câmpurile de luptă. Într-o cameră de depozitare, lăzi de muniție se află la doi metri înălțime. Un bust al lui Lenin, așezat într-un colț, privește peste ele. „Comandantul nostru este dornic să îi ofere bătrânului o înmormântare bună”, spune Dima. „Haideți”, continuă el. „O să râdeți cu poftă când o să vedeți unde este biroul nostru”.
Ne îngrămădim într-o încăpere mică, plină de o mulțime de resturi: Kit Kats, mâncăruri ambalate în vid și uniforme sovietice vechi. Fac cunoștință cu o parte din echipa de drone a lui Dima. Toți sunt voluntari care lucrează în domeniul IT. Ar fi putut plăti mită pentru a părăsi țara, îmi spune el. Dar au ales să rămână.
Unitatea de recunoaștere a dronelor are o misiune vitală. Aceștia se deplasează înaintea artileriei într-un sector, de obicei la doar 1 sau 2 km de front, și trimit o dronă pentru a căuta o țintă – orice, de la blindate sau trupe (sau, uneori, pentru a-și acoperi infanteria). Apoi își dau seama de coordonate, transmit băieților de la artilerie și observă lovitura ulterioară. Dacă nu este precisă, o calibrează în consecință. În fiecare seară, se întorc la bază și se uită la o înregistrare video a activității din ziua respectivă.
Se uită la unul dintre ei când intru. Imaginile ar putea fi dintr-un joc video: văd cum artileria lovește o clădire și un soldat rus iese în fugă și începe să țopăie. „Are un atac de panică”, spune prietenul lui Dima, Pașa. Într-o alta, un soldat rus se zbate la pământ după ce o lovitură îl taie aproape în două. „Și aici e o jumătate de rus”, spune Dima. „Da, 50% dintr-un rus”, completează prietenul său Pașa.
Ușa se deschide și intră comandantul batalionului, Iuri Bereza. Fost politician celebru pentru că participa la lucrările Parlamentului în uniformă militară, el este unul dintre cei mai cunoscuți luptători din Ucraina. Totul la Bereza este mare. Capul său este mare. Zâmbetul său este mare. Burta și brațele sale sunt mari. Mâinile sale sunt uriașe. El este ceva foarte rar: un om care este dur până în măduva oaselor.
Mă salută. „Cu permisiunea dumneavoastră?”, întreabă el înainte de a lua o mușcătură de ciocolată și de a se așeza. „Mai întâi”, spune el, „vreau să vă povestesc despre unul dintre eroii mei, John McCain (1936-2018, fost senator republican, candidat al partidului la alegerile prezidențiale din SUA în 2008, fost pilot de avion și o persoană foarte respectată – n. red.)”. Bereza îmi spune că l-a întâlnit pe McCain la Washington DC în urma unei invitații oficiale. Bereza comandase forțele ucrainene în bătălia de la Iloviask, în care multe dintre trupele sale au murit – un dezastru pe care Bereza l-a pus pe seama președintelui de atunci, Petro Poroșenko. El era plin de furie. „Nu îl vedeam pe Poroșenko ca pe președintele meu, dar McCain mi-a spus: «Ai un viitor strălucit, dar înțelege că dacă porți uniforma trebuie să îl accepți ca președinte. Îl poți da afară la urne mai târziu». Și apoi ne-am îmbătat împreună. Apoi McCain a venit aici să ne viziteze. I-am arătat videoclipuri cu ceea ce făceau rușii în Ucraina. S-a uitat la tot și tot ce a spus la sfârșit a fost «nenorociții de ruși!».”
Bereza are propriile sale gânduri – fără menajamente – despre război. «Când eram în armata sovietică, în anii ’80, atât de mulți ruși mi-au spus: „Banderiști nenorociți, o să vă cucerim”. Știam că va trebui să ne luptăm cu acești nenorociți de pedofili». El continuă: «Până în 2014 știam cu fiecare fibră a ființei mele că va fi război. Pentru mine, IDF (Armata israeliană – n. red.) este armata ideală, pentru că, la fel ca Israelul, Ucraina este înconjurată. Cetățenii israelieni trăiesc normal, în ciuda vecinilor lor nenorociți, care lansează în permanență rachete asupra lor. I-am spus lui Poroșenko în 2014: acesta este doar începutul; trebuie să militarizăm societatea; toată lumea trebuie să meargă la supermarket cu o armă.»
Îl întreb de ce rușii au luptat atât de prost. «Din cauza faptului că tipul care se ocupă de tancurile lor s-a împușcat», răspunde el. «Eu și Dima cumpăram echipament de la nenorociții ăia cu de zece ori mai puțin decât valora. Datorită corupției lor foarte eficiente, i-am omorât foarte eficient pe proprii lor băieți.»
Îl întreb dacă se supără dacă îi fac poze. «Fă câte poze vrei», îmi răspunde el. «Îi scuip pe nenorociții ăștia». Acum este în pasul lui. «Uită-te la generalul Jukov, Marele Mareșal, care era doar un măcelar. Rușii se luptă ca Jukov. Trimit val după val, dar băieții noștri și-au dat seama că luptă la fel ca sovieticii. Comandantul tancului este întotdeauna în primul tanc, așa că îl împușcăm. Odată ce lovești primul și ultimul tanc, coloana e imobilizată».
Se apleacă în față și îmi dă ultimele sale gânduri. «Uite, noi stăm cu sângele nostru pentru valorile occidentale. Cu cât vă concentrați mai mult asupra noastră, cu atât mai mult vom rupe spatele televiziunii, presei, minții încețoșate – toate acestea: Putinul colectiv din interiorul rușilor.»
În acea noapte m-am culcat cu soldații. Cred că suntem vreo 20 în camera plină de paturi și saltele; sacii de dormit și păturile sunt împrăștiate pe podea. Toată lumea este în permanență în alertă, plecând în misiuni pe front pe parcursul nopții. Pe lângă rucsacuri, căști și uniforme, camera este plină de arme. Totul, de la pistoale la AK-47 și chiar și o mitralieră ușoară se află aici. Dar nu acesta este cel mai izbitor lucru din cameră: este mirosul. Acel amestec de picioare, transpirație, frică și testosteron pe care îl cunosc atât de bine. Lângă mine, Vlad se apleacă și șoptește: «Știi ce e asta», spune el chicotind. «Asta e masculinitate toxică».
***
A doua zi, la micul dejun, înainte ca cineva să aibă voie să mănânce, bucătarul îi pune să recite un vers sau două din poetul național ucrainean Taras Șevcenko. Este un poem despre moarte. „Când voi muri…”, începe. Soldații râd.
În după-amiaza aceea începem drumul lung de întoarcere spre Dnipro. Se pare că Dima este un mare fan al trupei Queen. «Încă unul mușcă praful (Another One Bites The Dust, hit al trupei Queen – n. red.) – acesta este cântecul pentru război», râde el. Apoi devine brusc serios. Se face liniște pe lungi porțiuni de drum. «I want it all!», cântă Freddie Mercury. Mă gândesc la soldații pe care i-am întâlnit. La cât de mulți dintre ei s-ar putea să nu se mai întoarcă. «Știi», spune Dima în timp ce ieșim de pe autostradă și intrăm din nou în Dnipro, «nu ar trebui să existe războaie de naționalism între oameni care ascultă aceeași muzică».”
