O amintire din 1992

Bunul meu prieten de o viață și coleg de clasă din liceu, Andrei Goția, îmi trimite această amintire. Uitasem că, în România lui Ion Iliescu din 1992, era să fim exmatriculați din liceu din cauza unui articol despre monarhie din revista pe care o editam.

În 1992, soarta țării noastre nu era decisă: puteam ajunge ca Bielorusia lui Lukașenko sau Serbia lui Miloșevici – o dictatură post-sovietică. Din fericire, UE și NATO, pe care le înjură azi toți putiniștii și aurarii din România, ne-au atras pe orbita lor.

Andrei Goția – O amintire din liceu

Când am trecut în dimineaţa aceea pe lângă avizierul de lângă sala profesorală, am văzut cu surprindere şi supărare că revista nu mai era acolo. Cine s-o fi luat? Şi de ce?

Ajuns în clasă, i-am spus lui Adi:

– Revista nu mai e la avizier.

– Ştiu. Abia am aflat şi eu. Ştii cine a dat-o jos? Vlas, directorul adjunct!

– Dar de ce? Ce l-a apucat?

– Cică facem politică.

„Quo Vadis” era revista şcolii, adică era singura revistă care exista în şcoală, dar afilierea se oprea aici. Era de fapt revista clasei a X-a A, dar nici măcar a întregii clase, ci a unei mâini de entuziaşti. Diriginta şi profesoara noastră de română şi universală, Monica Onojescu, ne îndemnase încă din clasa a IX-a să ne apucăm să scriem, să facem o revistă. În acei ani imediat după Revoluţie, toată lumea era plină de entuziasm şi de idei. Dar abia în clasa a X-a, Adrian, prietenul meu cel mai bun, care devenise foarte priceput cu Mac-ul tatălui lui, a pus îndemnul în practică. Tot el găsise şi numele. Nu pentru că ne plăcea Sienkiewicz, ci pentru că amândoi iubeam latina şi întrebarea se potrivea foarte bine pentru anii aceia de căutare şi formare.

În primul număr, Adi m-a lăsat să scriu articolul de pe prima pagină: „Actualitatea politică”. Era an electoral şi unul dintre profesorii noştri de engleză, Fred Nădăban, pe care-l iubeam foarte mult, candida pe un post de consilier local. Eram prea mici să facem politică de partid, iar Adi avusese grijă să scrie sub Quo Vadis „periodic independent”, dar aveam fiecare simpatiile noastre, în cea mai mare parte preluate de la părinţi.

Revista era foarte variată: aveam analize literare, scrise de Cristina ori de Adi, o pagină de film pe care o semna Dan, traduceri din şi în engleză, cum se cade unui liceu cu program intensiv de engleză, rebusuri latineşti compuse de mine, anchete în şcoală făcute de Corina, chiar şi o pagină de educaţie sexuală, unde publicam un material intitulat „True love waits”, tradus de mama.

La un moment dat, Ono, cum îi spuneam dirigintei, ne întreabă despre ce doream să discutăm în ora de dirigenţie. Eu eram preocupat de milionul de avorturi din 1990, aşa că am propus să vorbim despre avort. Nu mai ţin minte ce am spus şi cum au răspuns colegii, dar la sfârşitul orei Dan vine la mine şi-mi spune: „Goţia, m-ai convins. Eu n-o să avortez niciodată”.

În numărul pe care Vlas îl smulsese de la avizier scrisesem un articol despre regalitatea în România, intitulat „10 mai”. Asistasem cu toţii la campania infectă de defăimare a regelui Mihai şi a regalităţii şi simţeam nevoia de a reacţiona cumva. M-am documentat din mai multe cărţi, mai ales din Istoria Românilor de Vlad Georgescu, şi am schiţat într-o pagină momentele cele mai importante ale monarhiei, începând cu 1866 şi terminând cu 30 decembrie 1947. Nu făceam deloc propagandă monarhică, ci doar spuneam, foarte pe scurt, adevărul pe care Iliescu şi ai lui, comunişti cosmetizaţi peste noapte în mari democraţi, continuau să-l mânjească cu noroi mincinos.

În timpul orei de chimie, vine elevul de serviciu cu un anunţ de la direcţiune: „Elevii Papahagi Adrian, Goţia Andrei, Jitaru Dan, Gonteanu Corina, Văţulescu Cristina şi Ţion Lucian să se prezinte în biroul domnului director la sfârşitul orelor!”

– No, Adi, începe distracţia, îi şoptesc eu colegului de bancă.

– N-au ce să ne facă, stai liniştit!

În ciuda îndemnului, am stat ca pe ace încă două ore, încercând din răsputeri să fiu atent la “Scrisoare mamei” de Esenin şi la diagramele lui Dăbală, şi nu la confruntarea care se apropia tot mai ameninţătoare.

Când s-au terminat orele, ne-am îndreptat crispaţi către direcţiune. În biroul directorului i-am găsit pe Ono, pe Fred, şi am mai prins curaj; dar mai erau şi Chiş, profesoara de fizică, Ilea, de stenografie, Florescu, de engleză şi, evident, Comănaru, directorul. Deşi nu era decât două după-amiază, parcă se întunecase afară.

– Ştiţi de ce aţi fost chemaţi?, ne întreabă Comănaru cu o blândeţe rău-prevestitoare.

– Nu, răspundem noi, ceea ce era adevărat, pentru că nu ni se spusese nimic oficial.

– Pentru ultimul număr din „Quo Vadis”.

– Domnule director, începe Adi, înainte de a începe, aş vrea să spun că în calitate de redactor-şef responsabilitatea îmi revine mie, nu colegilor mei.

– Adi este foarte generos, domnule director, dar articolul l-am scris eu, deci responsabilitatea e a mea, mă grăbesc eu să adaug.

– Nu aţi fost avertizaţi să nu faceţi politică?

– Ba da, dar ce politică facem? Nu am făcut decât să scriu adevărul…

– Adevărul Partidului Monarhist, Goţia!, spune Floreasca.

Într-adevăr, nu mă gândisem că pe scena politică românească post-decembristă apăruse un minuscul partid monarhist, cu care am fi putut fi identificaţi.

– Mâine veţi fi chemaţi în faţa consiliului lărgit, care va decide ce pedeapsă vi se cuvine. S-ar putea ca Papahagi şi Goţia să fie exmatriculaţi.

După, când am ieşit din nou la lumină, dăm de Bia, Adela, cele două Ancuţe, şi încă o mână de colegi în faţa sălii profesorale.

– Ce faceţi aici?, i-am întrebat.

– V-am aşteptat. Nu puteam să vă lăsăm singuri. Ce-aţi povestit atâta?

– În esenţă, să nu mai facem politică, iar mâine să ne prezentăm în faţa consiliului profesoral lărgit. Adi şi cu mine s-ar putea să fim exmatriculaţi. Vor să vorbească şi cu părinţii.

– Ghiciţi ce-am făcut noi între timp?, întreabă Bia.

– Ne-aţi aşteptat, zic eu.

– Wise guy! Am avut şi noi o întâlnire importantă: a venit Tomuş, profu’ de psiho, să încerce să ne facă să ne desolidarizăm de voi!

– Ce porc!, nu m-am putut abţine eu. Şi ce bandiţi, mă, ca la Securitate, să ne «prelucreze» separat. Cine face politică, noi ori ei, comunişti împuţiţi?!

A doua zi, îl întreb pe Adi:

– Ce-au zis ai tăi?

– Tata a zis că, dacă ne exmatriculează, ne găseşte el alt liceu. Încă mai are colegi în minister, aşa că să nu ne temem. Dar ai tăi?

– Ce să zică? S-au bucurat că ceilalţi ne-au susţinut. Eşti pregătit pentru „demascarea publică”?, zic eu râzând. Aşa îmi spunea bunicul că le făceau nenorociţilor care ajungeau la reeducarea de la Piteşti.

– Sigur. Eu cred că numai vor să ne sperie. Să vezi că n-o să ne facă nimic, cum ţi-am zis.

Sala profesorală avea două intrări: cea obişnuită, aflată la capătul coridorului, pe care o foloseau toţi profesorii, şi cea care dădea spre biroul directorului. Ajunşi în faţa sălii profesorale în aceeaşi formaţie, adică redacţia completă, ni s-a spus să intrăm pe uşa de lângă direcţiune. Când am intrat, ne-am oprit, intimidaţi: toţi profesorii din şcoală erau adunaţi şi se uitau la noi. „Ca un tribunal la nişte acuzaţi”, m-am gândit eu.

Neaşteptat, nişte aplauze din colţul lectorilor americani. Probabil credeau că e vorba de o premiere. Dar s-au oprit stânjeniţi, văzând că nimeni nu li se alătură… Comănaru a început să zică ceva, dar a fost întrerupt de Codruţa Băliban, de engleză:

– Dacă tot au venit olimpicii naţionali şi judeţeni, măcar să auzim ce-au făcut.

– Consiliul restrâns s-a întâlnit cu ei ieri şi au discutat pe îndelete, să nu pierdem timp acum, s-a grăbit să-i bage pumnul în gură Comănaru.

Atunci Ţâmbulea, de matematică, care stătea aproape de mine, zice:

– Ce-ai acolo? Ia să văd! A, «Nu am teamă de nimic, nu-mi pot face nimic». Vrei să ne sfidezi, Goţia?! Nu ţi-i ruşine?!

– Staţi puţin, eu i-am dat-o, se repede Ono. E o piesă…

Ce se întâmplase? Înainte de a intra, Ono îmi dăduse un afiş al unei piese pe care un fost elev al ei, devenit regizor, o punea la Naţional, zicându-mi să-l pun în clasă când ne vom întoarce. Nici nu apucasem să-l desfac, ci-l ţineam împăturat sub braţele încrucişate. Nu văzusem ce era scris pe el, dar întâmplarea a făcut ca exact partea cu citatul acela din Kazantzakis să fie cea pe care a văzut-o Ţâmbulea. Nici să fi vrut şi nu aş fi putut s-o potrivesc mai bine.

Nu s-a mai întâmplat nimic. Profesorii au început să strige unul la altul, Corina s-a apucat să plângă, aşa că am ieşit fără să mai aşteptăm, lăsând-o pe Ono în groapa cu lei.

Ajunşi în clasă, Bia ne arată triumfătoare o hârtie:

– Uite ce-am primit: „Dragi A-işti, suntem cu voi! Nu vă lăsaţi bătuţi!”. Şi au semnat aproape toţi C-iştii! Iar aici, una de la B-işti! Ce părere aveţi?

Am fost foarte impresionat de solidaritatea colegilor noştri. Ce mai contau emoţiile dinainte?

Nici întâlnirea cu părinţii nu a adus vreo schimbare. Comănaru nu ar fi îndrăznit să-l înfrunte pe profesorul Papahagi, chiar dacă Adi ar fi dat foc la şcoală. Am fost admonestaţi sever să nu mai facem politică şi atât. A doua zi îl întreb pe Adi:

– Despre ce scriem în numărul următor?

– Despre republică şi Iliescu, şi să vezi că primim chiar o sponsorizare de la tovarăşul Comănaru, răspunde glumind Adi.

Au trecut 30 de ani de atunci. „Quo Vadis” a fost preluat de Ina, sora lui Adi, care ne-a urmat câţiva ani mai încolo, apoi de alţi elevi, până s-a pensionat Ono, care transmitea fidelă noilor generaţii „torţa” revistei.

Nu ştiu dacă şi generaţiile de acum mai continuă revista. Privind înapoi, nu regret deloc, ba chiar mă bucur că am avut o asemenea experienţă, care ne-a ajutat să creştem şi ne-a strâns şi întărit prieteniile. Îmi pare rău doar că am pierdut scrisorile C-iştilor şi B-iştilor.

DE ACELAȘI AUTOR:

* Naționalismul antinațional

* Lui Klaus i-a mers: 9 ani de turism intens

* Cum conciliezi România Mare cu Ungaria Mare?

* Femeia aceasta rea și coruptă

* România europeană e singura pentru care merită să mori. Cei care azi fac gargară suveranistă și naționalistă vorbesc pentru Rusia