Dracii

Tata Nicu era uriașul blând. Pe lângă toți ceilalți din familia lui numeroasă, dar și pe lângă toți oamenii de pe uliță sau din sat, părea un Gulliver în țara piticilor. A crescut 6 copii și pe toți i-a ajutat să-și facă un rost. Era om serios, cu el puteai muta munții din loc, dar tare-i mai plăcea să facă și tot felul de pozne!…

Ghinea lucra la oraș și venea noaptea, cu o rată, până la Cantonul Bâlții. De acolo mergea pe jos vreo doi kilometri, pe drumul drept ce-l ducea până-n sat, trecând peste podul Râului. Avea casă aproape de capul satului, pe Mielărița, ulița de la miazănoapte, ce dă spre munte.

Era cam superstițios Ghinea al nostru, ca mai toată lumea pe vremea aceea. Întunericul de păcură al nopții îi cam băga frica-n oase, căci auzise multe povești cu draci. Draci adevărați, care îți ies în cale și se schimonosesc îngrozitor, țipă ca-n cazanul cu smoală ori dau cu pietre după tine, ba chiar unii ți se agață de nădragi și caută să te doboare… dracu’ știe ce mai vor să-ți facă!

Tata Nicu – tata lu’ tata – punea leasa, după lăsarea întunericului, pe Râul de la capul satului, ce vine de la Frâncești și se varsă în Bâlta. Și nu avea o leasă, avea trei-patru, pe care le așeza în tot atâtea vaduri, la capătul unor jgheaburi în „V”, construite din pietre. La vârful „V”-ului se așează leasa, apa curge printre nuielile acesteia, iar peștele – care ziua urcă, iar noaptea coboară – rămâne în coșnița ei, pe fund, unde e liniștit că are apă ce pare a fi un mic gâldan. Dar pescarii adevărați știu că peștele trebuie luat înainte de ivirea zorilor, pentru că lumina zilei îl face să se agite și să sară înapoi în Râu, peste marginile lesei. Și mai bine e să fie luat de mai multe ori în timpul nopții, altfel se mai înfruptă din el vreo broască pofticioasă ori vreun șarpe nesătul, bucuroși să se nimerească la masa gata pusă.

Într-una din aceste nopți întunecate, când trecea de la o leasă la alta și strângea peștele într-un săcui de cânepă, Tata Nicu l-a auzit pe Ghinea venind de la Cantonul Bâlții. Cânta Ghinea, și cânta tare, ca să-și facă oleacă de curaj și să uite de draci: „Mă dusei în deal la viță / Culesei o garofiță / Mândra mea, draga mea / La-la-la și tra-la-la…”

Tata Nicu s-a gândit să-i facă o surpriză. S-a băgat sub podul Râului – un pod vechi, din grinzi groase de stejar – și a așteptat să se apropie Ghinea. Când acesta mai avea vreo sută de metri până la pod, Tata Nicu a orăcăit cumplit, scoțând sunete greu de reprodus: „Oeaaaaa! Oeaaaaa!”.

Ghinea s-a oprit pe loc, s-a oprit și din cântat, a dat să fugă înapoi spre Cantonul Bâlții, dar a stat să asculte: nu se mai auzea nimic; dracii au tăcut… sau or fi dispărut.

A pornit din nou spre pod, cu pas șovăielnic, dar cântând și mai tare, aproape zbierând: „Te-aș lua la casa mea / Dar să vrea și soacră-mea / Mândrooooo, mândrulița meaaaaa…”

Părea să fi scăpat de belea, dar când a ajuns la vreo 20 de metri de pod, s-a dezlănțuit iadul: „Oeaaaaa! Oeaaaaa!… Oa-ca-ca, oa-ha-ha!… Ui-ui-ui-ui-ui-ui-uiiiiii!… Hea-heaaaaaaa!…Iho-iho-ihooooooo!…”.

Nu mai era un drac, era un concert de draci, ucigă-i toaca, nici nu le puteai ști numărul… iar Ghinea nu știa că Tata Nicu avea talentul de a scoate vocalize pe mai multe voci, alternându-le pe cele groase, subțiri, răgușite sau chiar astmatice.

Cum era prea aproape de pod ca să mai dea înapoi, Ghinea a luat-o la fugă spre sat, dar nu pe pod, ci prin vadul Râului, gonind prin apa până la genunchi și fredonând – strigând -, de data asta, cântece de îmbărbătare: „Treceți batalioane române Carpații!…”.

Întunericul era întețit și mai tare de copacii de pe malul Râului, așa că bietul om n-a reușit să vadă hidoșenia dracilor care benchetuiau sub pod.

Pe măsură ce Ghinea se îndepărta de Râu și se apropia de sat, cu nădragii uzi până la șold și însoțit de propriile cântece victorioase, dracii se smiorcăiau sub pod, de parcă turnase cineva smoală fierbinte pe ei: „Auuuuuuu!… Au-au-au-au-au-au-au!”.

A doua zi, Ghinea ieșea mândru pe uliță și povestea ce pățise noaptea cu dracii de la Podul Râului. E drept că și Tata Nicu îl provoca: „Ia zi, nea Nicolae, cum făceau dracii?”. Iar răspunsul venea sub forma unor vocalize evident mai puțin reușite decât cele originale. Copiii strânși ciopor se tăvăleau pe jos de râs, dar babele adunate roată își făceau cruci și se rugau, cu figuri grave, să ne ferească Domnul de ce-i mai rău.

De atunci, Tata Nicu îl provoca în fiecare zi pe Ghinea să spună dacă azi-noapte i-au mai ținut calea dracii. Iar Ghinea povestea în detaliu cum îl așteptau împielițații și cum reușea el să-i pună pe fugă, de schelălăiau ca potăile și mieunau ca mâțele. La final se bucura toată lumea, iar câte-o babă, învingându-și frica, trăgea concluzia: „Bine le-ai făcut, dă-i dracu’ de draci!”.

Într-o zi, pe când Ghinea își reconfirma vitejia de a-i fi înfrânt pe draci, dar cu prețul unei udături zdravene la trecerea în fugă prin vadul Râului, Tata Nicu i-a dat o idee. I-a zis că de câte ori se apropie de podul Râului, venind dinspre Cantonul Bâlții, să lase naibii cântatul și să spună „Tatăl nostru” și să se roage cu voce tare, că dracii nu rezistă la rugăciuni. Pe deasupra, să țină și o bucată de tămâie în buzunar, cu care chiar îi va pune pe fugă. În felul acesta, va putea să treacă iute-iute peste pod, ca să nu se mai ude până la șold fugind prin vadul apei.

Ghinea l-a ascultat, iar în noaptea următoare venea dinspre Cantonul Bâlții spunând „Tatăl nostru” de mai multe ori. Se înterrupea doar când se apropia de pod, pentru a cere ajutorul divin: „Doamne, ajută-mi, Doamne, să scap și de necazul ăsta, să-l alung pe necuratul… Doamne, ajută-mă, Doamne, că Tu ești mare și ești bun, iar eu o să merg duminică la biserică…”

Când Ghinea pronunța numele Domnului, dracii începeau să plângă pe sub pod de-ți era mai mare mila de ei. Se smiorcăiau, se tăvăleau, cereau îndurare: „Au-au-au-au!… Nea-nea-nea-nea!… Nu-nu-nu-nu!… Auuuuuuu!”. Iar Ghinea: „Ba da, ba da, ba da, ba da!… Așa, așa, așa, așa!”. Și trecea mândru peste pod, cu tămâia în mână și cu Domnul în gură, în timp ce dracii se zvârcoleau dedesubt.

Din ziua următoare, pantalonii lui Ghinea n-au mai fost văzuți niciodată pe creanga prunului din curte, întinși la uscat, pentru că dracii nu l-au mai înfricoșat într-atât de mult, încât să treacă prin vadul Râului.

Iar babele care veneau dintotdeauna la slujba de duminică s-au mirat să-l vadă în biserică, aprinzând lumânări și punând tămâie în cădelnița popii.

După o vreme, dracii au devenit tot mai neputincioși, până când au dispărut cu totul de sub podul Râului.

Tata Nicu continua să pună leasa, și tocmai el, într-o zi de sărbătoare, a dat vestea cea mare: „Oameni buni, au dispărut dracii din sat!”.

Ghinea a dat din cap – „Așa e” -, iar babele au răspândit vestea pe toate ulițele, din Mielărița până-n Cioropei și din Racova la Drăgoiești, dacă nu cumva până la capătul lumii: „Au dispărut dracii!”.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

POVEȘTI LA GURA SOBEI:

* Cârnațul

* Pițărăul

* La săniuș

* Primiți cu Moș Crăciun?