Cârnațul

2
1848

Era cea mai bătrână femeie din sat. Atât de bătrână, că nici nu i se pomenea vârsta. Venea din vremuri imemoriale, despre care povestea ca și când s-ar fi întâmplat ieri: „Ehei, când a început Războiul…”

„Care război, țață Anică? Al Doilea”, o întrebam noi, din curiozitate, nu ca s-o tachinăm. Ne fixa cu privirea ei de acvilă seculară, de sub basmaua țesută la război (la un altfel de război, la care lucra în zilele lungi de iarnă), și articula scurt, ca un Herodot al uliței: „Nu, maică, Primul”.

Era una dintre multe „țațe Anici” de pe uliță. De 40 de ani, era văduvă de război. Din Al Doilea Război Mondial. Îi murise bărbatul la Cotul Donului, iar de atunci trăia singură, în căsuța ei cu două camere și cerdac, acoperită cu șindrilă. O căsuță care iarna era mereu caldă, pentru că avea pereți din grinzi de stejar, tencuiți cu mortar și văruiți în alb.

În iarna aceea, când se anunțase la radio că a murit tovarășul Leonid Ilici Brejnev și se pusese muzică de doliu, a venit o zăpadă cum nici măcar țața Anica nu pomenise. A nins cinci zile fără oprire, cu fulgi când mai mari și alene plutitori, când mai mici și deși, iar pe uliță au început să se audă șușoteli: „Nu-i a bună. Dacă mai ninge două zile așa, cade acoperișul pe mine și mă omoară-n somn”.

Se văitau oameni în putere, cu case de cărămidă acoperite cu țiglă sau tablă, doar pe bătrâna din căsuța veche, cu cerdac de lemn și acoperiș de șindrilă, n-o mai auzea nimeni. Nu mai fusese văzută de două zile. Ea, care obișnuia să le dea binețe celor ce treceau prin fața casei sale…

E drept că rar mai răzbătea câte-un sătean prin nămeții până la brâu. Oamenii încercau să mențină o potecuță îngustă, dar zăpada se tot așeza, iar pe ici, pe colo se prăbușeau pereții tunelului alb.

O avea lemne în târnaț? Dar la izvor o putea ajunge, să ia apă?

Am ieșit în uliță și am luat-o la vale, spre căsuța bătrânei, „înarmat” cu o lopată. Eram deja voinicel, mă apropiam de 13 ani și știam a mânui uneltele din gospodărie.

Au fost ceva obstacole până la căsuța cu cerdac. Am mai curățat poteca, îndepărtând zăpada cu lopata, am mai trecut și pe deasupra, acolo unde era prea multă și se bătătorise, iar într-un final am ajuns la țața Anica.

Nicio urmă de potecă spre casa bătrânei! Zăpada îmi venea până la gât și vedeam pe deasupra ei: colo gardul de ulucă, dincolo curtea complet albă, nici scara de urcat spre târnaț nu se mai vedea. Stratul de omăt ajunsese sus, la pridvorul de lemn.

Să strig? Mai bine nu. Ce rost ar avea? Oricum, tot ce-ar putea face ar fi să iasă în cerdac, să constate o dată în plus că e prizoniera zăpezii.

M-am apucat de treabă. Zăpada zbura în stânga și-n dreapta, aruncată de lopata cu coadă de lemn și lamă de oțel. Înaintarea era greoaie, dar încet-încet se forma o cărare ce ducea spre poartă. Cei trei-patru metri mi-au luat vreo juma’ de oră, dar odată ajuns în fața porții, s-a ivit prima problemă: nu aveam cum să intru în bătătură. Poarta se deschidea spre interior, dar nu putea fi împinsă, pentru că în curte era zăpada de un metru!

Am tras zăvorul, căruia-i cunoșteam rostul, pentru că de multe ori i-am cosit bătrânei iarba prin grădină ori i-am săpat porumbul, de multe ori i-am dus găleți cu apă, de la izvorul din vale, dar și de mai multe ori m-a strigat ea, din târnaț, când mă vedea trecând cu găleata de pește pe care-l prindeam cu mâna, pe Bâlta, pe Râușor sau pe Valea Neagră: „Cărtior, o codiță de pește!”. Mă opream pe loc, o coteam la stânga, trăgeam zăvorul porții, urcam în târnaț, puneam găleata jos și o lăsam pe bătrână să-și aleagă câțiva pești. Îi tremura mâna de abia mai putea să ducă lingura la gură, dar când vedea peștii vii în căldarea cu apă – cleni, mrene, porcoi, boienei, uneori câte-un lin -, parcă-i dispărea și tremuriciul. Mâna ei noduroasă prindea peștele ca un clește și-l arunca într-o postavă de lemn. Și tot ea zicea: „Gata, să mai duci și-acasă, că sunteți mulți”.

M-am cățărat pe gard și am privit spre casa aflată la câțiva metri: nici țipenie de om. Atunci am observat că nu ieșea fum pe horn. Afară era ger, îți îngheța mâna pe lopată, dar țața Anica nu avea foc în sobă. Asta nu era bine!

Am sărit în curte, cu lopata după mine. Pluteam în stratul de omăt. Mi-a luat ceva timp până când am dat zăpada cât să se poată deschide poarta, apoi am făcut cărare până la scară, am curățat treptele, am ajuns în târnaț.

„Țaț-Anică! Țaț-Anică!” Cioc-cioc în ușa de lemn.

„Da, mamă, intră!”

Am apăsat pe clanță și am intrat. Întotdeauna ținea ușa descuiată, niciodată nu învârtea cheia aflată pe dinăuntru. Nici noaptea, când dormea.

Stătea pe marginea patului, învelită într-o pătură, iar mâna dreaptă îi tremura mai tare decât de obicei. Și capul îi tremura, cu broboadă cu tot. Era speriată, lemne nu avea, găleata de apă era goală.

Era frig în casă, iar soba era rece. Soba aceea pe care o găseam mereu caldă și de pe care ne dădea mereu un măr sau o gutuie… uneori scotea dovleac din cuptor…

„Auzi, mamă, a căzut vreun acoperiș?”

„N-a căzut nicio casă”, i-am spus, „doar câteva cotinețe, așa am auzit”.

Bătrâna era speriată că nu-i rezistă acoperșul de șindrilă. Casa era veche, căpriorii aveau pe puțin 70 de ani, iar zăpada de un metru apăsa cu mare greutate.

Nu era timp de pierdut. Am luat lopata și am făcut potecă până la stiva de lemne, care se afla în spatele casei. Am dus un braț în casă, am dat să bag un lemn în sobă, dar țața Anica a zis: „Lasă, mamă, că fac eu focul, îi știu rostul”.

Am luat din nou lopata și am făcut potecă spre izvor. Era cale mai lungă, dar spaima că vine seara și nu apuc să croiesc pârtie mi-a dat putere. I-am umplut bătrânei găleata cu apă, dar și două urcioare. A băut două căni, îi era tare sete…

„Ce-o fi cu găinile mele? N-au mâncat de două zile. Nici rațele…”

Am luat lopata și am făcut potecă spre cotețul păsărilor. Era mai aproape, lângă stiva de lemne, n-a durat mult.

Am dus vreo zece brațe de lemne în târnaț și i-am spus: „Țaț-Anică, stai liniștită, că mai vin și în zilele următoare!”.

Și-a frecat mâinile tremurânde și a îngăimat niște scuze: „Auzi, mamă, ți s-o fi făcut foame… ce să-ți dau eu ție, că n-am putut… nici apă n-am avut…”

„Nu-i nimic, țaț-Anică”, i-am zis, „stai liniștită, că nu mi-e e foame”.

Îmi era! Tremuram de foame, de la pârtiile făcute și de la frigul de afară. Am dat să plec, dar bătrâna și-a amintit: „Auzi, mamă, am tăiat porcu’, da-s toate la afumătoare…”

Se însera. Am luat lopata și am croit pârtie spre afumătoare, dar puterile mă lăsau. Erau ore bune de când mă tot luptam cu zăpada, și eram o mână de om…

Se lăsa întunericul când s-a rupt coada lopeții. Mai aveam puțin până la ușa afumătoarei, dar parcă nu mai ajungeam… Am aruncat coada de lemn și am apucat partea ei metalică, de tablă, cu care am continuat treaba. Ultimul metru l-am eliberat cu mâinile goale, pe orbecăite, pentru că lama lopeții era atât de rece, încât mi se lipeau degetele pe ea și mă dureau buricele lor. Parcă mai caldă era zăpada decât lopata…

M-am dus în casă, m-am lipit de sobă și m-am dezmorțit. Se încălzise bine odaia bătrânei! Se înviorase și țața Anica, umbla de colo-colo. A zis: „Cărtior, stai aici, că vin acum”. Și a ieșit, trăgând ușa după ea.

A revenit cu o bucată de slănină afumată, una de tobă, un caltaboș și un sângerete. A pus pe masă, a tocat pe o farfurie de lut. A scos, nu știu de unde, niște murături minunate. „Ia, mamă, și mănâncă! Ți-o fi foame de la atâta zăpadă”.

„Nu, țaț-Anică, nu mi-e foame… Nu trebuia…”.

Dar îmi era o foame de lup. Am mâncat și șuncă afumată, și tobă, și caltaboș, și sângerete. Am asortat cu usturoi, dintr-o cotovaică de pe masă. Mi-a dispărut tremuriciul.

Bătrâna mă privea cum mănânc. Era mai bucuroasă decât dacă ar fi mâncat ea. Și de-odată s-a lovit cu palma peste frunte: „Vai de capul meu, cum uitai?! Îs hodoroagă, mamă, nu mai țin minte… Stai aici, că vin acum!”

A tras din nou ușa după ea și s-a întors cu un cârnat mare, încolăcit. „Uitasem să aduc cârnaț, da’ bine că-mi adusei aminte”.

Mi-a tocat pe farfurie cu mâinile ei împovărate de reumatism, am luat o bucată, două și gata.

„Ce-i, mamă, nu-ți place cârnațul? Poate nu l-am făcut bun, n-oi fi pus destul mușchete…”

Nu, țaț-Anică, e foarte bun, da’ mă săturai. Mâncai multă tobă”.

„Las’ că ți-l dau acasă”.

„Nu, că anu’ ăsta am tăiat și noi porc. Lasă-l aici, că mâine vin să-ți dau jos zăpada de pe casă”.

Era cald și bine în casa bătrânei. Afară se lăsase un ger tăios, de-ți înghețau nasul și urechile.

Când am ieșit în uliță, am văzut șuiorul de fum ce ieșea din hornul casei pe care tocmai o eliberasem din chingile zăpezii. Fumul se ridica spre cerul care, la ora aceea, sticlea de stele.

A doua zi am eliberat acoperișul casei de povara stratului gros de omăt. Și am mâncat cel mai bun „cârnaț” din vremurile zăpezilor de altădată.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

POVEȘTI LA GURA SOBEI:

* Pițărăul

* La săniuș

* Primiți cu Moș Crăciun?

* „Grigore Cartianu, nu-i prima oară când m-ai făcut să plâng!”

CITIȚI ȘI:

* Dezlănțuire de ură a unui anti-vaccinist român din Suedia față de fiica sa, doctorița Laura Ghibu, care a îndrăznit să-i pună la punct idolii conspiraționiști: Dana Budeanu, Monica Pop și popa Terheș

* Rusofilul Cozmin Gușă insinuează că Ambasada SUA s-ar ocupa cu otrăvirea „patrioților” de tip George Simion!

* Cine sunt cei patru parlamentari AUR cu care-i amenința ziaristul vulgar pe procurorii DNA: doi foști marinari, un jurist și o asistentă medicală

* AGENȚII HAOSULUI (1). Leșinata Revoluție Neofascistă. De ce au eșuat Batalioanele de Asalt ale AUR în tentativa de ocupare a Parlamentului

* Nemernicia propagandiștilor PSD: îi compară pe huliganii AUR cu protestatarii anticorupție din 10 august

Radu Moraru către Șoșoacă: „Diana, draga mea, te implor: ia-mă consilier!” / „Ești inteligentă, Kovesi e zero pe lângă tine” / „Te-aș pune șefa procurorilor din România, să bagi spaima în toți” / „Dacă facem echipă, nu ne mai învinge nimeni”

* Mișcare de maximă gravitate: CCR aruncă România în afara UE, nerecunoscând supremația legislației europene! Dorneanu respinge o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene

* Inspecția Judiciară i-a pregătit lui Cristi Danileț o nouă execuție. După ce l-a făcut „infractor TikTok”, îl bagă la „magistrați politici”

* SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (39) / Variantele morții lui Milea

* Părinții lui Nicolae Ceaușescu sunt pictați pe pereții bisericii din Scornicești. Andruță și Alexandrina stau lângă Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here