Autopropunerea lui Iohannis în postul de secretar general al NATO e ridicolă și nerealistă. Expert: „N-are nicio șansă și n-are habar de acea funcție”

Expertul în politici de securitate Hari Bucur-Marcu face o analiză a declarațiilor făcute marți după-amiază de președintele Klaus Iohannis, care s-a autopropus în poziția de secretar general al NATO, și explică pe larg de ce șeful statului român nu doar că n-are nicio șansă, dar s-a și pus într-o postură absolut penibilă. Pe scurt, Iohannis nu are CV-ul, profilul și nici competența necesară pentru o asemenea funcție, iar un șef al NATO nu este permis să fie calificat la locul de muncă.

Expert internațional în politici de apărare, managementul apărării și instituționalizarea domeniului public al apărării naționale, Hari Bucur-Marcu (68 de ani) a fost ofițer de aviație, ultima funcție în Armată fiind cea de șef al Serviciului Strategii de Apărare de la Statul Major General. A făcut parte din diverse think-tank-uri și structuri euro-atlantice și cunoaște foarte bine mecanismul de funcționare al NATO. El arată că bunul-simț și o ancorare în realitate ar fi trebuit să-i spună lui Iohannis că nu are nicio șansă și că se bagă undeva unde n-are ce căuta.

În bună măsură, Hari Bucur-Marcu reia, în argumentația sa, ce au spus și alți experți înaintea sa. Expertul în politici de securitate Claudiu Degeratu afirmase în urmă cu aproape o lună exact aceleași lucruri: că în poziția de secretar general al NATO, care e una executivă, ajunge în mod tradițional un premier și nu un președinte de țară. Hari Bucur-Marcu spune că e nevoie de cineva care e obișnuit cu negocierile, care știe bine cum funcționează NATO, care cunoaște pe toată lumea și este informat cu privire la dedesubturile organizației. Nu poate fi parașutat în funcție un președinte care, prin tradiție, n-are rol executiv, ci unul de arbitru și supraveghetor al vieții politice. În plus, Iohannis nu știe nimic despre cum funcționează NATO și n-are capacitatea de a negocia, de a aduce la aceeași masă oameni cu păreri diferite și nici de a media conflicte. N-a fost în stare să facă 10 ani acest lucru în România, e imposibil să-și descopere această calitate acum, într-un organism de care e străin.

Mai jos, explicațiile lui Hari Bucur-Marcu.

Hari Bucur-Marcu: „Dacă România chiar o fi „notificat” pe „unii dintre” aliați că ar intenționa să îl propună pe Klaus Iohannis, atunci România a acționat în afară de procedură, adică informal. Și s-ar mai fi și făcut de râs, în condițiile în care toată lumea știe că România nu poate face nimic fără mandat de la însuși Klaus Iohannis. Care cică s-ar fi propus singur. Ha. Ha”

„Deși i-am pomenit numele cu link spre pagina sa Facebook, președintele Klaus Iohannis nu mi-a citit (nici personal, nici prin consilierii săi) textul din 23 februarie anul acesta, când reacționam la o știre pusă în flux de Bloomberg, cum că același Klaus Iohannis și-ar face reclamă, pe la unele cancelarii aliate, pentru a fi viitorul secretar general al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.

Așa că, necitindu-mă, domnul Președinte al României a ieșit azi cu o „declarație de presă” (adică un comunicat citit chiar de domnia sa, în loc să fie distribuit de cei de la comunicare, de la Cotroceni), prin care anunța că a decis să intre „în competiție pentru funcția de Secretar General al NATO”.

Eu rămân la convingerea educată că domnul Klaus Iohannis nu are nicio șansă să fie viitorul secretar general al NATO. Aceeași convingere ar fi trebuit să o aibă și domnia sa.

Dacă e așa, atunci anunțul public că Iohannis „intră în competiție” este făcut pentru alte motive decât cele declarate, cum că ar dori să contribuie personal, din acea funcție executivă (despre care nu are habar și nici nu poate beneficia de vreo perioadă de învățare rapidă) la securitatea continentului și implict a Lumii. Care ar fi acele alte motive nu îmi este de fel clar. Și nici nu vreau să speculez.

Tot ce pot să fac aici este să reiau punctajul acela de argumente pentru care ziceam din 23 februarie că domnul Klaus Iohannis nu are ce căuta în „cursa” pentru șefia executivă a NATO.

Cu mențiunea că șefia propriu-zisă a NATO este, conform Tratatului constitutiv, încredințată Consiliului Nord-Atlantic, care ia toate deciziile, mari și mici, inclusiv cea de numire (nu e nicio alegere, în urma vreunei competiții, ci e o numire) a secretarului general.

1. Nu există o regulă scrisă, dar tradițional Secretarul General al NATO este un european provenit din executivul țării sale. Adică, din funcția de ministru al Apărării sau de Externe, ori din funcția de premier, de preferat cu stagiu anterior la Apărare sau la Externe.

Adică, dintr-o funcție din care, în țara sa, a căpătat experiență și mai ales deprinderi de negociere a concluziilor evaluărilor privind amenințările, vulnerabilitățile și riscurile de securitate și apărare națională, de negociere a bugetelor de apărare, de negociere a legislației propusă de Executiv, în domeniul public al apărării naționale, dar mai ales a căpătat experiență de lucru în Consiliul Nord-Atlantic, la nivel de miniștri. Adică, acolo unde se pregătesc prin consens toate acțiunile Alianței, politice și diplomatice, reieșite din deciziile șefilor de stat și de guvern. Accentul evident este pus pe negociere și nu pe decizii arbitrare, imposibil de luat prin consens.

Astea, deoarece funcția de secretar general este una eminamente executivă. Și este una în care ocupantul nu mai are timp de învățare, de pregătire, de formare a deprinderilor de șef executiv, ci trebuie obligatoriu să vină cu ele gata formate și exersate, de acasă.

Ceea ce nu se poate spune despre un președinte care nu a fost niciodată ministru, premier sau în altă funcție executivă. Primăria Sibiu nu se pune, așa cum nu se pune nici funcția de președinte de țară, care este în afara Executivului (ca să îl poată supraveghea pentru respectarea Constituției și pentru buna lui funcționare).

Mai ales dacă nici măcar atribuțiile ălea de veghe și supraveghere asupra Executivului, ca și asupra celorlalte autorități publice, nu a învățat președintele să le îndeplinească și nici nu le-a îndeplinit vreodată corect și complet, în 10 ani de mandat.

2. La toate nivelurile, de la șefii de stat și de guvern și până la plutonierul de la biroul de documente secrete, din cel mai modest comandament din structura militară a Alianței, s-a convenit că, în etapa asta istorică, din existența NATO, Alianța trebuie neapărat să facă două lucruri:

– să se arate că este atât de puternică, politic și mai ales militar, încât să descurajeze orice intenție, gând, vis sau tentativă prostească, de a agresa militar măcar un metru de frontieră NATO sau măcar un metru pătrat de spațiu terestru și maritim NATO, ori măcar un metru cub de spațiu aerian NATO (în condițiile în care sunt cinci medii de mainfestare a puterii militare, ca răspuns la o agresiune militară: terestru, maritim, aerian, cosmic și cibernetic);

– să învingă efectiv, pe teatrul de război, în oricare dintre cele cinci medii din paranteza anterioară, orice inamic care ar fi atât de nesăbuit încât să ignore puterea politică și militară a NATO și să atace pe vreunul dintre aliați.

Condiția obligatorie, pentru ca NATO să poată fi așa cum știe că trebuie să fie oricine din NATO, este ca Secretarul General NATO să garanteze prin propria sa persoană că Alianța este pregătită, credibilă, cu o singură voință și gata să îndeplinească cele două misiuni strategice, alături de alte câteva, importante și ele, dar nu vitale, ca acestea două.

Ceea ce domnul Klaus Iohannis nu poate să facă nici dacă ar vrea. Dar nu a dat niciodată semne că ar vrea să fie în stare de așa ceva.

3. Numirea noului Secretar General NATO se face pe o procedură rămasă imuabilă, de la primul diplomat/politician pe această funcție și până acum. Procedură ce nu presupune nominalizări formale (prin note diplomatice sau notificări de altă natură), pe care să le afle presa internațională.

Așa că, dacă România chiar o fi „notificat” pe „unii dintre” aliați că ar intenționa să îl propună pe Klaus Iohannis, atunci România a acționat în afară de procedură, adică informal. Și s-ar mai fi și făcut de râs, în condițiile în care toată lumea știe că România nu poate face nimic fără mandat de la însuși Klaus Iohannis. Care cică s-ar fi propus singur. Ha. Ha.

Oricum, procedura aceasta este confidențială. Și este firesc să fie așa, mai ales pentru a îndeplini condiția de unanimitate ce caracterizează toate deciziile Alianței Nord-Altantice, inclusiv și mai ales cea de numire a secretarului său general.

Nu se așteaptă nimeni ca cineva să comande și toți ceilalți să execute. Nu se așteaptă nimeni ca, în faza intițială a discuțiilor dintre aliați, privind cine ar fi cel mai potrivit secretar general, pentru viitorul imediat al Alianței, să se facă o singură propunere. Nu se așteaptă nimeni ca propunerile să nu creeze disensiuni, discuții, argumente pro și contra. Din contră. Acesta este procesul sănătos al deciziei prin consens, care consens se obține doar la finalul său, al procesului.

Dar acest proces trebuie să fie și să rămână unul confidențial. Deoarece discuțiile contradictorii, argumentele pro și contra, disensiunile care pot apărea în cadrul său, al procesului, pot da o imagine nerealistă, de dezbinare a coeziunii obligatorii a NATO. Ceea ce servește exclusiv propagandei anti-NATO, anti-Occident și anti-democrație.“

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI: