Dincolo de festivitățile și cuvintele pompoase care însoțesc anual aniversarea Unirii din 1859, e bine să știm adevărul despre un asemenea eveniment. Fără adevăr, istoria nu mai e istorie, ci legendă sau propagandă.
Jurnalistul Matei Udrea s-a documentat temeinic și a scris un articol lămuritor despre evenimentele complexe și pe alocuri confuze din 1859, care au avut ca finalitate „Mica Unire”. Preluăm integral acest text remarcabil, pe care-l puteți citi și pe blogul personal al lui Matei Udrea, cu titlul „Marile secrete ale Micii Uniri”.
Marile secrete ale Micii Uniri
Masonerie, interese străine, eroi naţionali, bandiţi, puciuri, complotişti, spioni, trădări şi oportunism. Evenimentele care au însoţit Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 5-24 ianuarie 1859 sunt cel mai bun scenariu de film poliţist care s-ar putea scrie vreodată.
Din diverse motive, „Unirea Mică” de la 5-24 ianuarie 1859 n-a fost reflectată, cel puţin în ultimele şapte decenii, conform adevărului istoric. Realitatea acestui eveniment de o importanţă decisivă în istoria ţării noastre cuprinde fapte eroice şi gesturi măreţe, dar şi adevăruri prozaice, dedesubturi neplăcute, acte puţin glorioase, jocuri duble, interese personale, conspiraţii şi sabotaje venite – se putea altfel? – şi din interior.
„Partida unioniştilor” n-a cuprins idealişti naivi, ci oameni pragmatici, care pentru a săvârşi acest act epocal au recurs la toate metodele, inclusiv lucruri ilegale, pentru a contrabalansa imensul pericol reprezentat de forţele ostile de pe plan intern, aliate cu cele trei imperii din vecinătate: Rusia, Turcia şi Austria.
„Hai sictir, farsorule!” Aşa se spune că a sunat răspunsul lui Alexandru Ioan Cuza lui Costache Negruzzi în seara zilei de 3 ianuarie 1859, atunci când acesta din urmă a dat buzna în sala unde comandantul armatei moldovene juca biliard, pentru a-l înştiinţa că va fi ales domnitor al celor două principate române.
Este, poate, doar mitologie, dar această replică a lui Cuza arată modul pripit şi aproape disperat în care partida unionistă a acţionat în ianuarie 1859, reuşind unirea Moldovei cu Ţara Românească efectiv pe muchie de cuţit.
Mercenari polonezi, bancheri evrei, spioni ruşi, complici români
Momentul-cheie al evenimentelor de acum 161 de ani s-a derulat în preajma datei de 5 ianuarie 1859, când partida unionistă, recurgând la propulsarea disperată a comandantului armatei pe tronul Moldovei, a dejucat în ultima clipă o lovitură de stat plănuită de prinţul Grigore Sturdza şi de puternice forţe externe.
Aşa cum avea să se dovedească ulterior, Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, sprijinit financiar de bancherii evrei Şmul Rabinovici şi Leiba Kan, dar şi de Rusia, a fost aproape de a reuşi o lovitură de stat.
Spre sfârşitul deceniului 6 al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist, după înfrângerea suferită în Războiul Crimeei (contra Turciei, Franţei şi Angliei), a creat şansa unirii pentru ţările române. Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a uneltit şi a finanţat spioni. Interesele Rusiei au găsit aliaţi puternici în Moldova, în tabăra bogatei familii Sturdza, unde „beizade Grigore” era obsedat de ideea urcării pe tron.
Cel mai tare film de spionaj
Istoria reală a Micii Uniri are toate ingredientele unui film de spionaj cu suspans şi acţiune cât cuprinde. Personalităţile celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali de marcă educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii.
În acelaşi timp, există însă şi suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza şi a ruşilor până-n ultima clipă. Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor. Foarte mulţi n-au avut viziunea măreţului ideal, preferând să tragă sforile pentru a fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.
Lupta masonilor
Povestea începe pe frontul Crimeei, acolo unde Grigore Sturdza, ofiţer al armatei otomane, îl cunoaşte pe contele Nieczuka Wierzbicki, mercenar polonez aflat şi el în slujba turcilor, cunoscut sub numele de Murad bei.
După sfârşitul războiului, Wierzbicki e contactat de bancherul evreu Şmul Rabinovici, care îl plăteşte ca să-l sprijine pe Sturdza. Polonezul vine în Moldova şi devine mâna dreaptă a prinţului. Recrutează o armată de mercenari polonezi, pe care-i înarmează şi-i plasează în ţară.
Planul e simplu: dacă Sturdza nu reuşeşte să se aleagă domn paşnic, prin coruperea deputaţilor, intervine contingentul polonez, care-l impune cu forţa. Apoi, strategia prevede concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti.
Sturdza aduce în Iaşi, în preajma datei de 5 ianuarie 1859, 450 de mercenari polonezi. Conform istoricului Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii”), numărul lor în toată Moldova ajunge la 1.200.
„Vei ave şi d-ta o bucată de pâine”
Conspiratorii sunt siguri de victorie, mai ales că unii dintre liderii unionişti, printre care Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu, fac joc dublu, asigurându-l pe Sturdza că-l susţin.
Atât de sigură este înscăunarea prinţului, încât William Sollioms, agent francmason plătit de Rusia, îi scrie în decembrie polonezului Tokarski, de asemenea membru al complotului: „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pâine”.
Toţi străinii implicaţi primesc, de altfel, promisiunea că vor fi răsplătiţi regeşte cu bani şi funcţii. Acelaşi Sollioms, care ţine legătura cu comandantul polonez Wierzbicki, spune că acesta face lobby pentru Sturdza: „prin agiutoriul prinţului, el are a face cu noblesa, aceasta poţi înţălege, de aceia am încă bună nădejde”.
Tratativele cu partida unionistă eşuează însă. Acelaşi Sollioms devine disperat într-o altă scrisoare: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzând că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scăp viaţa”.
Lucrurile sunt lămurite de istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România”: „Putem trage concluzia că intervenţia unei grupări masonice în favoarea lui Sturdza a eşuat, în faţa unei alte grupări care a reuşit să reunească unionişti şi moderaţi în votul de la 5 ianuarie. Subliniez aici că în această perioadă funcţionau mai multe loji francmasonice şi asociaţii secrete de sorginte masonică şi că între ele existau rivalităţi, determinate şi de obedienţa pe care o acceptau şi de influenţa politică pe care o primeau de la o Mare Putere sau alta”.
Implicarea totală a Rusiei în puci
În joc apare şi Rusia cea învinsă în Războiul Crimeei. Sollioms e plătit de Ministerul de Externe al Rusiei, prin consulul său la Iaşi, cu 100 de galbeni pentru treaba pe care o face în Moldova. Din scrisorile sale capturate de anchetatori, dar şi din declaraţiile date ulterior, britanicul se dovedeşte un spion important şi cu vechime. El scrie, pe 11 decembrie 1858, că „Murad bei (polonezul Wierzbicki – n. red.) au venit şi el la Eşi (Iaşi – n. red.) cu Şmulic (Şmul Rabinovici – n. red.)”.
Pe 19 ianuarie, la interogatoriu, englezul susţine că „aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului”.
Membrii partidei unioniste află cumva de pericolul grozav care-i pândeşte şi, după o dezbatere-maraton în seara de 3 ianuarie, hotărăsc să-l propulseze pe Cuza, comandantul Armatei, ca domn. Şedinţa decisivă, cu caracter aproape conspirativ, are loc în casa unuia dintre deputaţi.
Deşi e invitat, Cuza nu se duce la acea întrunire decisivă şi pleacă la teatru.
Soţia viitorului domnitor, Elena, află totul de la fratele său, care năvăleşte în casa lui Cuza la miezul nopţii: „Atunci, Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti se opintise să nu-l lase să plece până nu se vor fi hotărât cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă” (Lucia Borș – „Doamna Elena Cuza”).
Pisoschi, un alt unionist, aleargă şi-l aduce pe Cuza în faţa adunării. Acesta e pus să jure că va abdica dacă proiectul Unirii eşuează.
Kogălniceanu și Cuza trebuie să moară!
Pe 5 ianuarie, în sala unde urmează să aibă loc votul oficial, Sturdza infiltrează agenţi polonezi cu scopul de a bloca eventualele proteste, dacă va fi ales el. Numai că autorităţile îi resping candidatura, iar Cuza, pus în gardă, aduce trupe în jurul clădirii. Planul lui Sturdza eşuează. Este o tensiune aproape insuportabilă. Se aşteaptă cu înfrigurare răspunsul puterilor străine (încuviinţarea Franţei devine nepreţuită).
Între timp, mercenarii lui Sturdza scapă de sub control. Comandanţii polonezi se reunesc furioşi pe 5 ianuarie la hanul Baba-Rada şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, probabil, trădător.
Sturdza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat. Are loc însă o trădare: Alecu von Onciul şi Iacob Antosz îi dezvăluie totul lui Cuza pe 10 ianuarie şi complotul e lichidat în ultima clipă. Apoi apar mărturiile.
„Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1000 galbini şi cea dintâi slujbă”, declară Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi.
Alecu von Onciul scrie că „nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi”.
E arestat apoi însuşi Wierzbicki. Pe 16 aprilie e întrebat pe cine cunoaşte la Bucureşti, iar polonezul îi numeşte pe Ion şi Alexandru Ghica şi pe Constantin Cantacuzino. Acesta adaugă că „eram în corespondenţă cu o soţietate slavă” care „se află în toate locurile” şi „are ca scop unirea tuturor slavilor”. Totul devine clar.
Kogălniceanu a mers „la două capete”
Că unii au făcut joc dublu, o confirmă şi Constantin Hurmuzachi, în acel moment magistrat în Moldova: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atâta căldură, curaj şi patriotism pentru această sfântă şi mare cauză, au venit la mine – la mine, domnilor! – să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogălniceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr”.
Cuza îl cunoscuse şi el pe polonezul Wierzbicki şi, apoi, a intervenit pentru ca Grigore Sturdza să fie eliberat.
Armele erau ascunse într-o pădure
Prin concizia stilului şi credibilitatea sursei, raportul secret întocmit de consulul englez la Iaşi, Henry A. Churchill, lămureşte multe lucruri: „Acest evreu (Şmul Rabinovici – n. red.), care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad bei (Wierzbicki – n. red.) şi ambasadorul rus la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul prezentului complot. Murad bei, venind din Principate, a primit scrisori din partea abasadorului, recomandându-l cu insistenţă domnului Popov (consulul rus la Iaşi – n. red.), pentru a-l sprijini”.
Raportul lui Churchill cuprinde nume, sume, locuri, fapte: „Acelaşi evreu adaugă că Murad bei a cheltuit 3.000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza principe al celor două provincii, că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure. Această informaţie este coroborată cu ceea ce am auzit din diferite surse, că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad bei. În afară de aceasta, Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie” („Românii la 1859 – Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe”, vol I).
„E interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine”
Nu numai ruşilor le-a stat în gât Unirea. Imperiul Austriac trimisese agenţi în Principate, pentru a provoca dezordine şi a justifica astfel o intervenţie armată externă şi ruperea Unirii.
Pe 11 mai 1859, Ignatz Ferdinand Kek declara în faţa tribunalului: „Nu ştiu nimică despre complot aice în Moldova, decât când eram în Austriea în partea Ungarii, la târgul Miscolţi, acolo au venit doi emisari, care să nume: Eduard Engelhart şi Andraie Tetin. Ca să viu cu ei în Moldova şi în Valahiea. Că ei au să facă revoluţie şi vor fi plătiţi bine de Austriea. (…) În convorbirea me cu acei doi emisari, Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn. Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poată alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii, căci între aceste două puteri nu urma vreo revalitate pe care politica o înfăţoşază” (Gheorghe Duzinchevici – „Beizade Grigore Sturdza şi polonii”).
Epilog
Unirea s-a înfăptuit, aşa cum bine se ştie, în 1859 prin alegerea lui Cuza pe 5 ianuarie la Iaşi şi pe 24 ianuarie la Bucureşti. Toţi cei implicaţi în complotul din Moldova, inclusiv polonezii, au fost judecaţi de Curtea Criminală sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică” şi de „pregătire a unei răscoale”. Au primit, drept pedeapsă, o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) şi, pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei, cu interdicţia de a mai intra în România.
Forţele care au încercat să împiedice Unirea nu s-au resemnat însă. Pe 1 februarie 1859, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa dintr-un atentat cu bombă. Nu se ştie nici azi cine l-a pus la cale…
