Vin dintr-o familie de deportați și cunosc adâncimile acestei traume de nevindecat.
În copilărie, am prins cei din urmă osândiți, care se reîntorceau la baștină din Siberia și Kazahstan, dar nu înțelegeam nicio în ruptul capului ce înseamnă „vrag naroda / dușman al poporului” sau „culac”.
Printre cei 74 de abaclieni deportați se aflau și bunicii mei, dar și alte rude apropiate, care, odată veniți la clacă, la înălțarea casei noastre, ne mângâiau pe capete și ne dădeau câteva turte și bomboane. Nu puteam pricepe, până pe la 12 ani, de ce oameni atât de frumoși la chip și vorbă, de o blândețe, cumsecădenie și bunătate înnăscute, pot fi numiți „dușmani” sau, pe furiș, să fie arătați cu degetul de unii neisprăviți sau bețivani.
Sentimentul că lor, bunicilor mei și abaclienilor prigoniți, li s-a făcut o mare nedreptate se strecurase în mintea mea de copil și adolescent cu mult înainte să-mi dau seama de realitățile existente sau să mă întreb cine a avut interesul să-și bată joc de oameni nevinovați, să le distrugă familiile, să le confiște casele și să-i arunce în mlaștinile Siberiei.
După absolvirea școlii, mă îndreptasem la studii, la Chișinău, cu aripile larg desfăcute, cu dorința nestăvilită, să pot cuprinde cât mai multe orizonturi și zări necunoscute. Încă trăiam din plin bucuria descoperirii bibliotecii uriașe de la Universitate, unde mă pregăteam conștiincios de prima sesiune, când într-o zi de sfârșit de toamnă 1971, mă văd chemat la un cabinet cu ușă de metal, de la parterul blocului vechi, pe atunci principal, de pe strada Pirogov, 65 (azi Mihail Kogălniceanu).
Întâlnirea cu „profesorul” în civil, din acel cabinet rece, cu miros de acreală și subsol, și cele spuse de dânsul m-au marcat profund. La cei 17 ani abia împliniți, nu aveam nicio experiență de viață, nici cea mai mică înțelegere a ceea ce reprezintă instituțiile statului sovietic.
La înfățișare, desprins parcă din filmele revoluționare sovietice, bătrânul de la masă părea din alte vremuri – stătea între vrafuri de hârtii și avea față de pâslă. Mă privi încruntat, fără să-mi propună să iau loc pe scaunul liber. „Discuția”, evident, se derula în limba rusă. Întrebările adresate vizau locul de naștere, școala, părinții și familia mea. După fiecare răspuns, mă sfredelea cu privirea și rostea militărește: „Asta-i tot?!”.
Peste vreo 10 minute, începuse să repete întrebările legate de familie, spunându-mi, în sfârșit, că ar face parte din secția „resurse umane” a Universității și intră în sarcina lui de serviciu să verifice veridicitatea dosarelor studenților recent înmatriculați.
Când credeam că am scăpat, reluă: „Asta-i tot?!”. Auzind răspunsul meu afirmativ, se ridică în picioare și se zborși: „Ce student sovietic ești tu dacă ascunzi adevărul?”. Văzându-mă cam speriat și nedumerit, deschise dosarul meu de pe masă, extrase o foaie, pe care mi-o întinse: „E scrisă și semnată de tine?” „Da, e fișa obligatorie pentru AUTOBIOGRAFIE. Ce nu este adevărat, ce am ascuns?” „Tu te prefaci sau chiar nu-ți dai seama ce faptă gravă ai comis? Poți fi dat afară de la Universitate. Noi știm totul, nimic nu puteți ascunde de statul sovietic!”.
Cuvintele lui metalice și, mai ales, amenințarea că pot fi exmatriculat își atinseseră scopul. Nu știam ce să spun, îmi pierdusem vocea și, probabil, mă înălbisem la față, ceea ce aștepta el. Îi căzu pâsla de pe față, se crispă și îmi aruncă cu dispreț: „Te-ai temut să scrii în autobiografie că vii dintr-o familie de deportați?”.
În sfârșit, mi-am dat seama despre ce este vorba, mi-am revenit momentan și i-am spus ușurat: „Păi, bunicii mei au fost reabilitați!”.
„Cadrovicului” nu-i plăcuse că am reînviat, iar replica mea cu reabilitarea e clar că-l supărase rău. „Ascultă și ține minte pentru totdeauna: Uniunea Sovietică e cea mai umană țară din lume! În umanismul ei fără de margini, ea își iartă până și dușmanii, dăruindu-le șansa să se pocăiască și să redevină oameni. Statul sovietic iartă, dar nu uită! Cine a ridicat mâna împotriva puterii sovietice, chiar dacă este iertat, rămâne pe viață dușman al poporului! O să hotărâm ce facem cu tine. Ești liber!”
Neașteptat de dureros, dar întâlnirea îmi spulberase mult din pudra romantică pulverizată peste creierul meu de adolescent credul despre țara dreptății universale, îmi deschisese ochii să văd și dincolo de lozincile propagandistice îmbibate în mine în anii de școală, arătându-mi fața nevăzută a „umanismului” sovietic.
Rebobinând „lecția”, descopeream uluit că tipul substituia premeditat cuvântul „reabilitare” prin „iertare”. El îmi declarase fără drept de apel că statul sovietic iartă dușmanii săi, nu-i reabilitează. Deci, stigmatizarea se făcea pe viață.
Mi se tăiaseră aripile. Puteai să fii reabilitat de o mie de ori: în realitate, de tine, de familia și neamul tău, eticheta de dușman al poporului se ținea pe veci și trecea ca o condamnare gravă, dezonorantă, din tată în fiu. Orice secătură, mediocritate ori lichea te putea arăta cu degetul și călca în picioare pentru că cineva din neamul tău a fost condamnat pe nedrept, având la îndemână un pretext ideal să te înlăture din drumul afirmării oneste, să te umilească profesional și să te arunce la margine de drum, pe linie moartă.
De ce răscolesc amintirile dureroase și rănile nevindecate? Fiindcă, de când sunt relativ liberi, moldovenii sovietizați continuă, după cum au fost dresați, să-și atribuie crimele ocupanților și întârzie enorm, cel puțin cu 30 de ani, să înțeleagă câteva lucruri simple de tot.
1. Rusia imperială le-a furat Țara, Pământul, Părinții, Identitatea și, dintr-un neam unit de gospodari, i-a transformat – o parte în mancurți, altă parte în „dușmani ai poporului”.
2. Moscova stalinistă a adus regimul comunist și a organizat crimele odioase, asasinatele, teroarea, foametea și deportările de pe pământul Basarabiei, nicidecum victimele.
3. Puterea de la Kremlin își bate joc de cei ocupați, transformându-i în robi și distrugându-le libertatea de a gândi, memoria istorică, demnitatea umană, solidaritatea și unitatea națională.
4. Rusia șovină are o capacitate fenomenală de a spăla creierii populației ocupate, cultivându-i complexul vinei colective și transferând crimele ei oribile pe seama victimelor.
5. Nimic nu va înflori pe pământul Basarabiei atâta timp cât robii vor sta în genunchi, așteptându-și „stăpânii” de la Moscova să vină, să le dea de mâncare și să-i „elibereze” de români, europeni și americani.
E timpul să vedem foarte clar diferența dintre călău și victime!
Oficial, nici după 73 de ani, Rusia nu și-a cerut scuze de la milioanele de oameni asasinați, terorizați și deportați ca „dușmani ai poporului”. Iar solicitările justificate ale unor popoare din coloniile sovietice ca Rusia să acopere măcar o parte infimă din pierderile uriașe suportate de națiunile golite de elite, de oamenii nevinovați, cu averile confiscate de Moscova, au fost luate în derâdere de Kremlin.
Nepedepsită de lumea civilizată, Rusia șovină se comportă, și în secolul XXI, cu aceeași sălbătăciune din trecutul ei criminal, ucigând în văzul tuturor copii, femei, bătrâni și populație pașnică, terorizând vecinii și țările de pe glob cu războiul nuclear.
E de-a mirării că în Europa democratică se mai găsesc dezaxați care susțin războiul Rusiei împotriva Ucrainei, așteptându-l pe Putin să-i „elibereze”, să aducă „valorile” înșelătoare și odioase ale „lumii ruse” în spațiul pașnic și civilizat din Occident. Dă de gândit faptul că oricât de dezaxați ar fi putiniștii europeni, toți refuză să se transfere cu traiul în Rusia „salvatoare”.
Din depărtarea celor 73 de ani de la cumplita crimă și nedreptate, se aud clopotele netrase la acea vreme. Lumânările aprinse în memoria martirilor încă mai luminează drumul, pe care urmașii orbiți de minciuna străină nu-l văd și se tem să-l facă. Drumul e cel de totdeauna – spre Acasă, spre vatra milenară a neamului românesc, spre reîntregire, împăcare sufletească și veșnică pomenire a tuturor nedreptățiților, martirilor și eroilor.
Felicitari pentru evocarea acestui adevar dureros. Rusia este un cancer pentru planeta, dar mai sunt si altii. Insa la amploarea dezastrului sunt leaderi de departe, atat impotriva propriului popor cat si restului lumii. Dictatura creaza monstrii iar poporul rus este prea idiot de betiv ce este sa nu ii schimbe.
Domnule Reniță v-aș fi recunoscător pentru părerea dumneavoastră referitor la faptul, oricum foarte straniu, că o țară ca Rusia cu o intelectualitate de tradiție și o contribuție semnificativă la cultura universală nu a cunoscut niciodată statul de drept ci numai pe cel polițienesc!?!
Poate că o să scriu un articol de sinteză despre ruși, care, în majoritatea lor suferă, cel puțin de două, din cele trei boli cumplite:
1.Șovinismul velicorus, care diferă total de orice forme de naționalism;
2.Mentalitatea colectivă imperială, care îi separă pe ruși de europeni și de orice forme incipiente ale statului de drept;
3.Mesianismul, o sminteală mai veche, legată de pravoslavnicia lor și de misiunea aparte a Rusiei de a „iubi și elibera” popoarele lumii.
O să-mi pun în cap mulți intelectuali din România, care sunt fascinați de cultura Rusiei, după cum am fost și eu în adolescență, dar, din păcate, cultura rusă reprezentativă a contribuit, în cele mai subtile forme, la adâncirea acestor boli, nu la orientarea milioanelor de iobaji spre civilizație și statul de drept.
E de înțeles cât de cât lipsa de reacție a societății sub dictatură, nu și în democrație.
Trista poveste si atat de frumos spusa.
„Cultura” rusa abunda in manifestari psihopatice. Este suficient sa aflam despre viata sexuala a lui Dostoievski si vom intelege imediat romanele sale de pornografie sociala si psihologica. Stiati ca „maretul” viola taranci minore si era extrem de brutal in viata sexuala (batea prostituatele)? Asta este Rusia. Nu prea ai ce sa discuti, intelegi, negocia.
Mai mult rusii au reusit incredibila performanta de a manji cu jegul tipic aproape toata literatura mondiala. Legaturile cu NKVD-ul ale lui Hemingway, Steinbeck, GB Shaw, Dreiser (dar nu numai) sunt de notorietate. Caractere proaste cumparate ieftin de rusi.
Cu rusiii in apropiere nu poti decat sa te pregatesti de razboi. Orice altceva e sclavie, mizerie si minciuna.
Vă mulțumesc pentru stabilirea acestei structuri in trei puncte ca element de aprofundare!
Cred că ar fi interesant ca în viitorul articol de sinteză/analiza propus să preluați câteva exemple concrete (ca de pildă: Repin, Bunin, Bulgakov, Șostacovici) tocmai pentru a scoate în evidență just „acele subtile forme” de seducție intelectuală.
In ceea ce privește intelectualitatea română contemporană; aceasta este, din păcate, atât de departe de cultura universală in general încât cea rusă, după părerea mea, reprezintă în cel mai bun caz o entitate neglijabilă.
Multă voie bună și idealism în continuare!
Shostakovici, imposibil de ascultat. Asta e muzica de calai si psihopati. Doar nu degeaba era vecin si prieten cu Tuchacevski (maresal, psihopat, calaul Poloniei si al taranimii din imperiul rus).
Ivan Bunin… alta proba de sanatate mintala. Mayakovsky practica doar un triunghiul amoros. Bunin in schimb traia in devalmasie totala.
Repin era favoritul lui Stalin, mare admirator al „Edecarilor pe Volga”. Adica esenta nebuniei rusesti. Niste personaje ca iesite din caverna tracteaza o corabie, in timp ce in departare remorcherul cu aburi e lasat sa someze. Alt mare adimirator al revolutiei rosii de sange, Repin a preferat sa-si duca traiul linistit in Finlanda, evitand cu grija binefacerile bolshevismilui. Mare om, mare caracter.
Bulgakov ramane un mister in sensul ca nu a fost executat. Dezvaluirile naucitoare din „Inima de Caine” explica pana in ziua de astazi dementa ruseasca. Profesori preocupati de transplantul de testicole de la maimuta la om, transfuzii de sange sau testosteron de la criminalii juvenili la marii bolshevici, imperecherea intre om si gorile pentru a obtine soldatul perfect, si inca multe altele.
Din patru doar unul merita citit, Bulgakov, dar cu minima conditie de a citi si istoria adevarata din jurul povestii literare.
Si ca sa incheiem lamurim cum e cu patologia culturala ruseasca:
– Solzhenitsyn, demonizatul imperialist cu ale sale „Nopti Prusace”
– Alexander Blok cu „Scitii”, alt aristocrat degenerat imbatat de sange si bolshevism
– Alexandr Dugin, sau nebunul recent; ce torent de voma imperiala, satanism si nebunie sifilitica poate sa reverse… e dincolo de camasa de forta cu mult