În iunie 1990, Daniel Klinger era reporter la UniFun Radio. Punea muzică bună. 31 de ani mai târziu, e devotat acelorași pasiuni: muzica și radioul. Kiss FM, Rock FM, Magic FM… Dar la fel de mare e pasiunea pentru adevăr, care-l face pe Klinger să ne ofere documente și amintiri prețioase, în trei postări consecutive pe pagina sa de Facebook.
Povestea din iunie 1990, spusă de Daniel Klinger, este o mărturie cu valoare istorică. Ni se confirmă grija la detalii a sistemului ticălos al lui Ion Iliescu, care a pregătit venirea minerilor inclusiv prin „clonarea” emisiei postului UniFun Radio.
Jurnalistul aduce noi dovezi despre teroarea minerească, profesorii bătuți, complicitățile unor oportuniști amorali cu FSN-ul barbar… E memorabilă secvența cu actualul editorialist Cristian Unteanu (de la „Adevărul”), pe atunci purtător de cuvânt al lui Petre Roman, afișând un poster uriaș al lui Ion Iliescu în biroul său de la hotelul Intercontinental…
Daniel Klinger a avut o intuiție de mare reporter: a păstrat toate telexurile știrilor livrate de Rompres – agenție guvernamentală – în zilele de 12, 13, 14, 15 iunie 1990. Sunt adevărate documente pentru istorie, pe care jurnalistul ni le oferă acum, la 31 de ani de la ororile FSN-iste.
Un amănunt esențial, de care procurorii care au anchetat Mineriada din 13-15 iunie 1990 n-au ținut cont: în seara de 13 iunie 1990, la ora 23.08, Guvernul Petre Roman a dat un comunicat prin care anunța iminenta lichidare prin violență a ecourilor fenomenului protestatar din Piața Universității. „Se impune un răspuns imediat, de o deosebită fermitate, împotriva acestor acte de terorism legionar îndreptate contra tinerei noastre democrații, împotriva tuturor oamenilor cinstiți ai României”, spunea comunicatul.
Numai că, la acea oră, trenurile cu mineri din Valea Jiului erau deja plecate de o oră, în direcția București!
Publicăm integral cele trei postări ale lui Daniel Klinger, precum și documentele însoțitoare.
12 iunie: Comunicatul instigator al Procuraturii
„Acum 31 de ani, pe la această oră din noapte, forțele Ministerului de Interne erau adunate și făceau ultimele pregătiri pentru intervenția din Piața Universității. Mai aveau câteva ore doar. Operațiunea de «curățare» a Pieței urma să înceapă la ora 4 dimineața. Manifestanții care ocupau Piața de 51 de zile au fost fugăriți, bătuți, arestați.
Pe 12 iunie 1990, cu câteva ore întainte de operațiune, mai exact la ora 21.14, telexurile conectate la singura agenție de știri din acea vreme, Rompres, au bătut știrea de mai jos, apoi s-au oprit. Era ultima știre din fluxul acelei zile.
După ce m-am dezmeticit după acele zile, am luat din spate și am citit toate știrile venite de la Rompres în zilele de 12-15 iunie. Toate evenimentele tragice care urmau să se întâmple: atacul forțelor Ministerului de Interne asupra Pieței Universității, plecarea minerilor spre București, toate fuseseră anunțate cu multe ore înainte. Doar că nimeni nu a avut ochi să vadă. Am păstrat până acum știrile primite în acele 3 zile.
Printre ele este și această știre, ultima din zi, dar e cea mai importantă. E începutul. Primul semn al furtunii care urma să se dezlănțuie și care a oprit România din evoluție pentru mulți ani.
Nici nu e știre, de fapt. E publicarea comunicatului Procuraturii României, care cere Guvernului să intervină.
Și ce să vezi?! La acea oră târzie a serii de marți, 12 iunie 1990, la sediul Guvernului chiar se găsea cineva care a citit acest comunicat al Procuraturii și a putut organiza, în doar 2-3 ore, toată operațiunea. Spuneți și voi dacă ăla nu era Guvern capabil!”
13 iunie: „Se impune un răspuns imediat, de o deosebită fermitate, împotriva acestor acte de terorism legionar”
„Pe 13 iunie, radioul nostru emitea de doar 5 luni și 2 zile, dar atunci, după Revoluție, 5 luni păreau 5 ani, atât de repede se transforma totul. Emiteam de 5 luni, dar deja eram la al doilea sediu. Ne mutaserăm încă din mai din clădirea Universității în Hotelul Dorobanți, actualul Sheraton.
Aceste 3 zile, 13-14-15 iunie, ne-au izbit cu aceeași forță cu care au izbit toată societatea românească.
Mai jos sunt știri Rompres din ziua de 13. Rompres era singura agenție de știri la acea dată, iar noi o foloseam doar pentru a avea acces la informațiile oficiale. Știrile le produceam noi, cu reporterii noștri, Rompres nu era credibilă, cum nu era credibilă nici Televiziunea Română, singura televiziune în acel moment. Radioul nostru era o oază cu știri necontrolate de Guvern sau FSN.
Ultima știre pe care Rompres a trimis-o în seara de 12 iunie spunea: «… Procuratura României se consideră îndreptățită să ceară Guvernului țării să-și exercite prerogativele legale și să dispună măsurile necesare pentru restabilirea ordinii publice…»
Cu această știre, pe care nimeni nu a băgat-o în seamă, s-a intrat în noaptea de 12/13 iunie. Și ne-am trezit în zorii zilei de 13 iunie cu efective masive ale Poliției, trupe ale Ministerului de Interne și ale Poliției Militare în Piața Universității, de unde au ridicat toți protestatarii și greviștii foamei, au demolat corturile și au instalat un dispozitiv impresionant de forțe.
Justificarea oficială a intervenției din noapte de 12 iunie apare în comunicatul pe care-l găsim în fluxul de știri de pe 13 iunie, abia la ora 11.00, la 7 ore dupa acțiune: «… Poliția citează comunicatul Procuraturii dat publicității ieri… în care se cere Ministerului de Interne să ia măsurile corespunzătoare… au fost reținute 263 de persoane”.
Citind știre cu știre din fluxurile Rompres din zilele de 13 și 15 iunie, te lovește evidența premeditării acelor acțiuni. Dar atunci nimeni nu avea clarviziunea asta.
Ziua de 13 iunie a fost pentru noi, cei din radio, o zi a derutei. Singurele informații credibile le obțineai ducându-te la fața locului, în zonele unde se duceau luptele de stradă. Nu exista altă metodă atunci de a transmite decât să te întorci la studio și să povestești sau să scrii ce ai văzut. Noroc că distanța dintre Piața Universității și Hotel Dorobanți o străbăteai în 10-15 minute.
În seara de 13 iunie am plecat târziu acasă, după ce totul degenerase în lupte cu forțele de ordine și atacarea Ministerului de Interne și a Poliției Capitalei, focuri de armă și furt de armamament. Nu înțelegeam cum demonstranții pașnici din Piața Universității ar putea să compromită mișcarea în acest fel. Nu aveam de unde să știu că toate acele provocări erau regizate.
Dar adevăratul dezastru avea să se declanșeze în orele următoare. Dacă aș fi citit mica știre transmisă de Rompres la ora 23.45, aș fi știut că spre București se îndreaptă armata de mineri care a aruncat România în beznă. Urma ziua de 14 iunie. Iar la acea oră din noapte, trenurile cu mineri goneau spre București.
Și la fel ca în noapte precedentă, când acțiunea în forță a trupelor Ministerului de Interne în Piața Universității a fost motivată de apelul la acțiune venit din partea Procuraturii României, venirea minerilor pe 14 iunie este motivată prin această propoziție din comunicatul Guvernului, dat publicității la ora 23.08. „Se impune un răspuns imediat, de o deosebită fermitate, împotriva acestor acte de terorism legionar îndreptate contra tinerei noastre democrații, împotriva tuturor oamenilor cinstiți ai României”.
De menționat că trenurile cu mineri plecaseră deja de o oră, la ora 22.00. Dacă în noaptea precedentă Ministerul de Interne acționase la doar 6 ore după comunicatul Procuraturii, în noaptea de 13 iunie, minerii acționaseră cu o oră înainte de comunicatul Guvernului.”
14 iunie: Clonarea UniFun Radio. Posterul lui Petre Roman pe peretele lui Cristian Unteanu
„14 iunie a început cu năuceala produsă de explozia de violențe din ziua de 13. Intrarea Poliției și a trupelor Ministerului de Interne în forță în Piață, arestarea demonstranților care se aflau la 4 dimineața acolo, luptele duse la prânz între Poliție și manifestanți, incendierea mașinilor, totul culminând cu atacul de noapte asupra Poliției Capitalei și a Ministerului de Interne.
Am ajuns la radio înainte de prânz, suficient cât să prind niște telefoane ale ascultătorilor, care ne întrebau de ce nu difuzăm buletine de știri. Dar noi difuzaserăm știri toată dimineața, din oră în oră.
Este important să subliniez că radioul nostru era SINGURA sursă alternativă de știri. Atât TVR, pe atunci singura televiziune, cât și Radio România, au prezentat permanent situația din punctul de vedere al FSN, favorabil lui Ion Iliescu, iar celălat radio independent, Radio Contact, nu dădea importanță știrilor așa cum o făceam noi. De altfel, în acel moment, Radio Contact, aflat în clădirea Facultății de Arhitectură, mai avea câteva ore până va fi devastat de mineri.
De aici venea interesul bucureștenilor pentru știrile de la UniFun Radio, singura voce care spărgea monopolul posturilor de stat.
Totuși, noi difuzaserăm în acea dimineață știrile regulat, din oră în oră. De ce spuneau ascultătorii că nu au auzit știrile? Un coleg a avut atunci inspirația să sune acasă și să-și întrebe fratele ce melodie aude la radio. Spre surprinderea noastră, era altă melodie decât cea pe care o difuzam noi. După încă 3-4 verificări, a fost clar că pe frecvența noastră emitea un alt emițător, de mare putere, care făcea ca raza pe care programele noastre puteau fi auzite să fie cam de 500 de metri în jurul hotelului Dorobanți.
Era clar că singurii care ar fi avut posibilitatea asta erau cei de la Direcția de Radio și Televiziune (actuala S. N. Radiocom S. A.), aflată atunci în subordinea Ministerului Poștei și Telecomunicațiilor.
După mai mult timp am înțeles că asta a fost o acțiune premeditată. Să pregătești un emițător de mare putere pe o frecvență care nu era alocată radiourilor de stat, să acordezi filtrele combiner să poți emite pe sistemul radiant de la stația Herăstrău, să pregătești piese muzicale identice cu cele difuzate de Unifun Radio – nu se putea face pe loc.
De altfel, în aprilie 1991, într-o discuție cu doi ingineri de la ICRET, singura întreprindere de stat care fabrica emițătoare de radiodifuziune până la Revoluție, am aflat că ei sesizaseră acea emisie clandestină în zilele de 14 și 15 iunie și ulterior, discutând cu colegi de la stația de emisie Herăstrău. Au aflat și cine a ordonat această ilegalitate, și cine a realizat tehnic această schimbare de frecvență.
Revin la ziua de 14, undeva pe la prânz. Imediat după ce am înțeles ce se întâmpla cu emisia postului nostru, am avut impulsul să cerem socoteală cuiva din Guvern. Eu și colega mea Codruța Marinescu (Florescu atunci) aveam oarecare relații cu Cristian Unteanu, în acel moment purtător de cuvânt al lui Petre Roman, dar care își avea biroul la Hotel Intercontinental, la etajul 2, nu la sediul Guvernului. De ce? Pentru că funcția îi fusese atribuită mai ales pentru perioada campaniei electorale care se sfârșise pe 20 mai, iar hotelul Intercontinental era sediul tuturor jurnaliștilor de la toate agențiile de presă străine, atente la ce se întampla în România după Revoluție. Noi, acolo, l-am întâlnit prima oară pe Cristian Unteanu, așezat la un birou în spatele căruia trona un poster imens, de 2m x 2 m, cu Ion Iliescu. Asta, deși era purtătorul de cuvânt al lui Petre Roman.
Cristian Unteanu era singura persoană din aparatul de conducere pe care noi o cunoșteam. Am sunat la biroul său de la Inter, dar nu a răspuns nimeni; prin urmare, am plecat împreună cu Codruța spre Intercontinental.
Exact când am coborât, am văzut pe Calea Dorobanți, venind dinspre TVR, primele autobuze și basculante cu mineri. Până în acel moment, nimeni nu știa că minerii sunt în București, pentru că deși informația a apărut în știrea Rompres din noaptea de 13 iunie, nimeni nu a difuzat informația.
Ne-am uitat la șirul gri al cărui capăt nu se zărea și care făcuse la dreapta spre Piața Romană, iar eu și Codruța am luat-o prin Piața Lahovary, ca să ajungem înaintea minerilor la Inter.
În 10 minute eram acolo. Am urcat la etajul 2, ușa biroului secretarei – larg deschisă. Ușa dintre secretariat și biroul lui Cristian Unteanu – larg deschisă. Ușa biroului către terasa imensă din față care dădea spre Piața Universității – larg deschisă. Părea că toți părăsiseră sediul în grabă. Am intrat cu Codruța până în mijlocul biroului și abia atunci am văzut că atât Cristian Unteanu, cât și secretara se uitau aplecați peste balustradă pentru a zări ce se întâmpla pe Bd. Nicolae Bălcescu. În acel moment, minerii încă nu ajunseseră în față, dar probabil Cristian Unteanu fusese informat că vin.
Ne-am îndreptat și noi spre terasă, dar în acel moment Cristian Unteanu s-a întors surescitat în birou și, fără să se uite la noi, ne spune: «Copilași, nu am timp, eu trebuie să plec acum de aici. Plecați și voi imediat!».
Moment în care el chiar a părăsit camera, lăsându-ne pe noi, uimiți, în mijlocul biroului gol și cu toate ușile deschise, fără să fi putut măcar să spunem un cuvânt despre ce se întâmpla cu emisia radioului.
Am luat-o pe Codruța și am coborât. Exact în momentul în care am iesșt pe usș hotelului, primii mineri au ajuns în Piața Universității. Până am ajuns cu Codruța pe trotuarul din fața hotelului, deja începuseră primele altercații dintre mineri și «intelectuali».
Am rămas pe trotuar încremeniți, nevenindu-ne să credem ce se întâmpla, când o văd deodată pe Codruța cum pleacă glonț spre un grup de mineri care începuseră să lovească un domn pe la 50 de ani. Codruța ajunge în mijlocul grupului și începe să strige la mineri și să-i certe. Am rîmas șocat de gestul ei, și în 5 secunde văd cum în jurul Codruței se adună alți mineri, gata să o ia pe sus.
În momentul ăla am pornit spre grup, am înșfăcat-o pe Codruța de mână și am tras-o spre trotuar. Printr-un noroc chior, nimeni nu s-a luat după noi. Când am fost suficient de departe, i-am spus: «Codruța, ce a fost în capul tău? Cum să te cerți cu minerii?!». Codruța, încă în stare de șoc, îmi spune aproape plângând că domnul ăla care era agresat era profesorul ei de nu știu ce disciplină. Am dat din umeri și am grăbit pasul spre radio. Nimeni nu mai putea face nimic.
Nu rezolvaserăm nimic cu radioul mergând la Intercontinental. Mai grav era că de acum problemele mari nu erau cele ale radioului, ci cele ale societății românești. Revoluția din decembrie tocmai se încheiase în iunie în acel stadiu.
Citind știrile Rompres de mai jos, poți înțelege cât de bolnavă era societatea.”
Extrem de interesante informații!!!!!
Mi se face mereu părul-perie pe mâini…, când îmi amintesc acele momente…
Am avut un noroc-chior atunci…, chestie de câteva zeci de secunde…, cât m-au despărțit de „drăgălășeniile” minerilor ȘI ALE SECURIȘTILOR CARE-I COORDONAU/MANIPULAU!
Eram și eu pe-acolo (vorbeam destul de des de la balcon – până să hotărască Marian Munteanu că trebuie închis! – , eram în grupul/nucleul „golanilor”!) și am ieșit din Universitate cu două-trei minute înainte de a da minerii buzna înăuntru: doar ce vorbisem cu Marian Munteanu, am coborât și am ieșit în stradă, am făcut câțiva pași și m-am oprit să-mi aprind o țigară, moment în care am auzit urlete în spatele meu, iar când am întors capul am văzut cum năvăleau minerii prin ușa pe care eu… doar ce ieșisem!!!
Cristian Unteanu, „marele” deontolog. Acum înțeleg cum a ajuns Unteanu corespondent de presă la Bruxelles. Acum e mare jurnalist „imparțial”. Pe când lui N.C. Munteanu, în 1996, i se refuza poziția de președinte al TVR. N-o să ne facem bine niciodată. Cu asemenea oribile specimene cu trăsături cameleonice, ne-obrăzate, ne-simțitoare, călăuzite doar spre acumulare și bunăstare vom lâncezi încă ani buni. Și va veni vremea când procurorii și magistrații se vor arunca și mai tare la gâtul vulgului. Dar în acel moment ei nu vor mai fi la cheremul securiștilor și comuniștilor mizerabili care ne-au spurcat viața timp de 86 de ani. Și atunci, când România va fi populată cu slavi, vom vedea reacția „iluștrilor” dregători așa-zis „buni români”. A bon entendeur!