Demiterea fostului deținut politic Octav Bjoza (preşedinte al AFDPR) din funcţia subsecretar de stat, de către prim-ministrul Florin Cîțu, a provocat un scandal care pune în discuție valori și principii din trecut și prezent, precum și o chestiune foarte delicată: recunoașterea (sau nu) pentru deținuții politici legionari a calității de victime ale comunismului.
Apar întrebări care solicită un răspuns corect, atât din perspectivă morală, cât și legală.
A fost corectă decizia premierului Cîțu de a demite un fost deținut politic decorat de președintele Klaus Iohannis cu cea mai înaltă distincție a statului român – Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler?
A făcut Octav Bjoza propagandă antisemită prin comunicatul de presă pe care l-a semnat în numele AFDPR?
Recunoașterea calității de victime ale comunismului pentru deținuții politici legionari închiși și/sau asasinați în vremea comunismului ar reprezenta eludarea condamnării ideologiei antisemite și antidemocratice a Mișcării Legionare?
Vom încerca să deschidem calea spre răspunsuri, fără a avea însă pretenția că le oferim…
Rădăcinile scandalului
Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România, într-un comunicat de presă emis în data de 12 martie 2021, semnat de Octav Bjoza, în calitate de secretar de stat și președinte, își exprima revolta pentru că „a ajuns motiv de dispute între parlamentari” și arată că „mărul discordiei îl constituie Legea nr. 232/2020, care aduce unele reparații materiale copiilor foștilor deținuți politici, deportați, prizonieri etc., dar subliniem că toți copiii noștri, indiferent când s-au născut și indiferent de faptele părinților, au fost solidari cu suferințele întregii familii, iar timp de 31 de ani nu li s-a asigurat nicio reparație morală și materială”.
În comunicat, se arată că AFDPR nu neagă Holocaustul și că, în conformitate cu valorile cuprinse în statut, „va milita și veghea ca în această țară să nu mai apară partide politice sau mișcări extremiste, fie ele de stânga, fie de dreapta”.
Textul comunicatului face trimitere la felul în care a fost modificată Legea nr. 232/2020, care aduce unele reparații materiale copiilor foștilor deținuți politici, deportați, prizonieri etc.: „Cu o zi înainte de a fi supusă votului în plenul Parlamentului, la Comisia pentru muncă, trei deputați (Vexler Silviu, Ganț Ovidiu și Adnagi Slavoliub) au cerut membrilor acestei comisii introducerea a încă două articole, «13» – «Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, PRECUM ȘI COPIILOR ACESTORA» și «14», în care se spune: «Agențiile județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a Municipiului București, ÎN BAZA SESIZĂRILOR primite sau din proprie inițiativă, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor acestei legi» (…)”.
Pornind de la aceste modificări – care au ca efect excluderea deținuților politici legionari și a urmașilor lor de la drepturile prevăzute de lege –, AFDPR critică vehement faptul că „a fost lăsat să treacă neobservat” regimul comunist, cu crimele și milioanele de victime pe care le-a făcut în România.
Comunicatul AFDPR, semnat de Octav Bjoza, chestionează și despre primii trei șefi ai Securității Poporului – evreii Alexandru Nicolschi, Mișu Dulgheru și Tudor Sepeanu –, precum și despre calitatea de membri de marcă ai PCR pe care au avut-o părinții unora dintre politicienii de astăzi (fără a-i nominaliza). Totodată, AFDPR consideră dintre cele 4-5 milioane de membri, câți a avut PCR, doar 4-5 mii ar fi vinovați pentru crimele comise de regimul comunist.
În finalul documentului, AFDPR face apel la solidaritate cu urmașii deținuților politici din vremea comunismului – indiferent de orientarea lor politică: „Copiii noștri au suferit toată viața și este nedrept ca măcar acum, după 31 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, să nu li se facă unele reparații morale și materiale, indiferent de faptul că părinții lor au fost «criminali de război», «naziști», «legionari» sau comuniști. Acum, după 80 de ani, să nu ne mai lăsăm bântuiți de stafiile acestora și împreună, indiferent de etnie, culte sau politici, să veghem ca astfel de fapte să nu se mai petreacă în această țară! A răsuci la nesfârșit cuțitul într-o rană demult cicatrizată înseamnă că nu facem decât să întreținem o stare de tensiune nemeritată de nimeni!”.
Acest comunicat de presă a provocat reacția primului-ministru Florin Cîțu, care a decis demiterea lui Octav Bjoza din funcția de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.
În motivarea deciziei sale, primul-ministru a declarat: „A pune în discuție dimensiunile Holocaustului și a încerca să pui pe umerii comunității evreiești aducerea comunismului în România este nu doar o încercare de a mistifica istoria, ci și un gest periculos pentru valorile democratice. Mai mult, încercarea de a justifica și de a aduce argumente pentru ca urmașii criminalilor de război, naziștilor sau fasciștilor să beneficieze de drepturi din partea statului român (prevăzute de Legea nr. 232/2020) este un afront și o mare nedreptate față de toți cei care au suferit din cauza ororilor comunismului și Holocaustului. O asemenea atitudine a unui demnitar al statului român este extrem de periculoasă pentru valorile democratice câștigate și apărate cu multe sacrificii în ultimii zeci de ani. Este o abordare incompatibilă cu statutul de membru al echipei noastre guvernamentale și de înalt responsabil al Guvernului României”.
Unde a greșit Octav Bjoza
O primă și gravă greșeală comisă de Octav Bjoza, în comunicatul pe care l-a semnat, este faptul că a făcut trimitere la etnia evreiască a celor trei comandanți ai Securității comuniste pe care i-a amintit.
Da, cei trei au fost evrei. Acest adevăr istoric nu poate fi contestat. Alexandru Nicolschi a fost evreu, pe numele real de Boris Grünberg, născut la Tiraspol; Mihail (Mișu) Dulgheru a fost tot evreu, pe numele real de Moise Dulberger; iar Tudor Sepeanu a fost fiul unui avocat evreu.
Apare însă următoarea întrebare: cât de evrei mai erau acești oameni (în sensul de practicanți ai religiei evreiești și de adepți ai valorilor morale mărturisite de această religie), de vreme ce au acceptat să slujească un regim politic ateu și criminal? Poate fi condamnată întreaga etnie evreiască pentru apariția și instaurarea comunismului în lume, doar pentru că printre ideologii și criminalii comuniști s-au numărat evrei?
Răspunsul logic este NU! Dacă ar fi altfel, atunci ar fi obligatoriu să condamnăm poporul german, în totalitatea lui, pentru că a acceptat, în istorie, să fie condus de Adolf Hitler, care a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial și ororile Holocaustului. Implicit, ar fi obligatoriu să condamnăm și poporul austriac, pentru că Adolf Hitler a fost austriac de origine.
Doar dacă ești adeptul teoriilor conspiraționiste și vezi în evreime un popor care „mereu a complotat împotriva umanității”, urmărind „să instaureze Noua Ordine Mondială a Ocultei” etc., poți crede în astfel de prostii toxice și periculoase.
Totodată, Octav Bjoza uită – așa cum uită toți amatorii mioritici de antisemitism conspiraționist – că regimul comunist a fost instaurat și condus, în România, prin contribuția directă și criminală a unor români get-beget, ca Petru Groza, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, culminând cu Nicolae Ceaușescu.
A doua greșeală comisă de Octav Bjoza este apelul la suferința comună a urmașilor deținuților politici, indiferent de orientarea politică – „criminali de război”, „naziști”, „legionari” sau „comuniști”.
Da, durerea este unică și deopotrivă comună tuturor ființelor umane, însă cauzele ei pot fi radical diferite. Nu poți arunca în aceeași oală suferința copilului unui legionar ucis de Securitate pentru că a fost parașutat de CIA în România, ca să lupte împotriva comunismului, cu suferința unui copil de fost demnitar comunist care a făcut închisoare fie pentru că l-a condamnat Partidul pentru „deviaționism”, fie pentru că a fost condamnat după 1989, pentru crime comise în slujba regimului comunist. Durerea nu nivelează aceste diferențe fundamentale!
A treia greșeală pe care o comite Octav Bjoza este faptul că induce un fel de comparație între PCR și Mișcarea Legionară, în sensul că, dacă nu au fost condamnați cei aproximativ 5 milioane de români care au fost membri ai PCR, atunci de ce să fie condamnați cei care au fost membri ai Mișcării Legionare?!
Comparația este absurdă. Atât Mișcarea Legionară, cât și Partidul Comunist Român au fost și vor rămâne, în Istoria României, ca formațiuni politice antidemocratice și prin faptele comise, antiromânești. Legionarismul, pe fondul unui delir mistico-religios ortodoxist, a promovat naționalismul în forme antisemite, regimul de dictatură (vezi Statul Național Legionar) și o ideologie antidemocratică. PCR, printr-un ateism militant, a promovat naționalism-comunismul, regimul de dictatură și, de asemenea, o ideologie antidemocratică. Cele două forme de extremism politic s-au aflat într-un evident conflict ideologic (chiar dacă au exista excepțiile „recuperării” unor legionari, vezi Radu Gyr, pentru a fi puși în slujba propagandei comuniste), de unde și lupta politică, inclusiv armată, între legionari și comuniști.
Faptul că atât Mișcarea Legionară, cât și PCR au insistat să devină „mișcări de masă” – și parțial, fie prin seducere și populism, fie prin corupere morală și teroare, au reușit – nu anulează responsabilitatea lor morală în fața Istoriei și a românilor. Numărul relativ mare de membri pe care i-a avut Mișcarea Legionară în perioada de glorie, sub conducerea Căpitanului, nu o face frecventabilă din persepctiva valorilor democrației europene. Același lucru este valabil și pentru PCR, care, în ciuda numărului mare de membri, a fost un partid antiromânesc, dictatorial și antidemocratic.
Mai trebuie spus că Justiția nu este preocupată de membrii simpli ai acestor formațiuni politice, ci de cei care au comis fapte penale care rămân crime peste timp. Nici măcar în fosta Germanie nazistă, după victoria Aliaților, nu s-a pus problema arestării tuturor membrilor NSDAP, ci doar a celor care au comis crime de război și alte fapte penale împotriva germanilor și altor popoare cucerite de Hitler.
Aceste principii nu sunt anulate de faptul că în România postdecembristă nu a existat un Proces al Comunismului. Societatea românească a fost incapabilă să-i judece pe toți cei care au comis crime împotriva românilor, slujind regimul comunist, dintr-un motiv evident: Statul Român postdecembrist a fost confiscat de către foști activiști PCR (ca Ion Iliescu) și membri ai eșaloanelor 2 și 3 ale PCR și Securității. Condamnarea Comunismului la nivel de declarații politice, în Parlamentul țării, prin celebrul Raport Tismăneanu, este insuficientă, așa cum insuficiente sunt și condamnările penale suferite de unii torționari comuniști.
Totuși, absența unui demers juridic consecvent împotriva comunismului, a membrilor nomenclaturii PCR și elitei conducătoare a Securității și aparatului represiv, nu se constituie într-un argument în favoarea renunțării la condamnarea juridică și istorică a Mișcării Legionare, ca formațiune politică extremistă, antisemită, antidemocratică și, implicit, antiromânească.
Unde a greșit Florin Cîțu
În argumentarea pe care o oferă în susținerea deciziei de demitere a lui Octav Bjoza, primul-ministru greșește prin faptul că intră în chestiuni istorice complexe și complicate, cu atenția la detalii a unui elefant rătăcit într-un magazin de porțelanuri.
Florin Cîțu spune că „încercarea de a justifica și de a aduce argumente pentru ca urmașii criminalilor de război, naziștilor sau fasciștilor, să beneficieze de drepturi din partea statului român (prevăzute de Legea nr. 232/2020) este un afront și o mare nedreptate față de toți cei care au suferit din cauza ororilor comunismului și Holocaustului”.
Da, cum spuneam, suferința comună a urmașilor acestor oameni nu poate argumenta iertarea și uitarea faptelor comise.
Totuși, dacă intrăm în detaliile Istoriei, aflăm că este eronat să operăm cu generalizări. Vorbind despre legionari, vom descoperi că ei se împart în mai multe categorii de victime ale comunismului.
Avem legionarii care, la momentul instaurării comunismului în România, se aflau deja în închisoare, în urma condamnărilor primite din partea regimului de dictatură al Mareșalului Ion Antonescu. Apoi, avem legionarii care s-au împotrivit comunismului – prin propagandă, activitate politică sau prin forță armată – și au fost arestați și condamnați de regimul comunist. Între aceștia, îi vom afla, de exemplu, pe legionarii executați, alături de susținătorii lor din țară, la 31 octombrie 1953, în Valea Piersicilor din spatele Fortului 13 Jilava. Acești legionari au fost recrutați, antrenați de CIA și ulterior parașutați în România de aviaţia militară a SUA pentru a constitui grupe de partizani care să destabilizeze regimul comunist.
Complexitatea faptelor istorice impune o analiză „la rece”, dincolo de oricare ideologie, țelul suprem fiind aflarea adevărului.
Prin urmare, primul-ministru Florin Cîțu se grăbește să „închidă” într-o cheie politică (politicianistă) o chestiune istorică complexă și, deopotrivă, complicată.
Un parașutist legionar, recrutat de CIA și parașutat în România de USAF, pentru a organiza lupta armată anticomunistă, a fost un om care a renunțat la confortul și siguranța oferite de Occidentul democratic în care se refugiase. Acest legionar și-a sacrificat propria persoană pentru a lupta împotriva comunismului, iar sacrificiul lui este girat de SUA, stat democratic în slujba căruia s-a pus, ca partizan anticomunist parașutat în România. Păcatul apartenenței la ideologia legionară este pe deplin spălat într-un astfel de caz!
O situație aparte o reprezintă legionarii care – alături de membri ai altor partide politice istorice și de ofițeri ai fostei Armate Regale a României – au participat la constituirea grupărilor de partizani anticomuniști care au luptat cu arma în mână împotriva dictaturii comuniste. Și aici sunt necesare nuanțe, iar atenția la detaliile biografiei acestora este obligatorie.
Nu în ultimul rând, avem legionarii care, confruntați cu ororile închisorilor comuniste, au rezistat împotriva torționarului comunist făcând apel la credința creștină, renunțând la aberațiile cuprinse în ideologia legionară și mărturisind un anticomunism întemeiat pe valorile creștine. Această chestiune reprezintă o mare provocare pentru Biserica Ortodoxă Română, care și-a propus ca, în 2025, să canonizeze mai mulți mărturisitori și duhovnici din vremurile comunismului.
Prin urmare, argumentația pe care o aduce primul-ministru Florin Cîțu în susținerea demiterii lui Octav Bjoza ar fi fost mult mai solidă dacă ar fi fost atent la nuanțele Istoriei, care mereu și mereu refuză să se lase analizată cu lupa ideologiei, fie ea și una pro-democratică.
Concluzie: demiterea lui Octav Bjoza – necesară, dar nu suficientă
Octav Bjoza, cu tot respectul pentru lupta lui anticomunistă și suferința suportată în Gulagul comunismului românesc, trebuia demis din funcția de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.
Afirmațiile făcute, sub semnătura domniei sale, în comunicatul de presă emis de AFDPR, sunt periculos de confuze și, pe alocuri, denunță o dependență pentru teoriile conspiraționiste antisemite. Un demnitar de stat este chemat să fie mereu lucid, atent la detalii (apel valabil, cum spuneam, și în cazul primului-ministru Florin Cîțu) și, prin urmare, nu i se poate îngădui să semneze un astfel de document.
Într-o țară membră a Uniunii Europene, în societatea românască actuală, în care ne dorim să vedem aplicate valorile democrației europene, astfel de declarații nu trebuie permise!
Octav Bjoza ar fi avut la îndemână alte pârghii, legale și morale, pentru a promova interesele foștilor deținuți politici și urmașilor acestora, chiar și în cheia de rezolvare pe care o propune, anume că durerea comună a urmașilor șterge diferențele ideologice ale faptelor comise de înaintași. A ales însă calea dezbaterii în agora, cu riscurile de rigoare generate de abordările „conspiraționiste” și de vehemența ideologică (pe care o practică și de care îi acuză pe „nerușinații care-i dau lecții morale”). A plătit pentru această abordare nefericită.
Totuși, problema deținuților politici din vremurile comunismului rămâne și este evident că societatea românească (ori măcar o parte a sa) dorește să o vadă rezolvată.
Soluția este apelul la cercetarea științifică – riguroasă și liberă de orice fel de ideologie (fie naționalistă, legionară, comunistă, antisemită, fie democratică, pro-europeană etc.). Istoria trebuie dezvăluită în toată goliciunea sa. Abia după ce adevărul va sta gol-goluț în fața noastră, vom putea să emitem sentințe…
… care sentințe, oricât de argumentate vom crede că ar fi, vor fi risipite, într-un sfârșit, tot de judecata Istoriei și, de ce nu, a lui Dumnezeu.
Un lucru este clar: legionarii și „antonescienii” NU pot fi excluși din lista celor care s-au opus regimului comunist instaurat de ruși în țara noastră și au plătit pentru asta, cu ani mulți de grea pușcărie-politică și adeseori cu viața!