Am pierdut o voce a rațiunii: dr. Gabriel Diaconu. „Renunț. Nu mai e loc de oameni ca mine. Am pierdut lupta cu dezinformarea”

Doctorul Gabriel Diaconu, specialist în psihiatrie, voce rațională, puternică și respectată în spațiul public, a decis să renunțe, „pentru o perioadă nedeterminată”, la orice apariție în presă. E o mare pierdere pentru o societate în care mulți vorbesc, dar puțini au luciditatea, echilibrul și bunul-simț ale doctorului Diaconu.

„E o formă de protest”.

„Am pierdut lupta cu dezinformarea”.

„Nu mai e loc de oameni ca mine”.

„Am văzut oameni cum se transformă în caricaturi monstruoase ale propriei persoane publice”.

„Piața publică a ajuns o troacă de nebuni.”

Sunt crâmpeie din gândurile dr. Gabriel Diaconu, exăuse în textul – destul de lung – prin care, pe pagina sa de Facebook, și-a anunțat retragerea.

Un om puternic, dar mai puternice sunt slăbiciunile acestei lumi, care l-au adus la lehamite.

Mesajul de rămas-bun al dr. Gabriel Diaconu

„Am să fac un anunț important. Aș vrea să fie scurt. Probabil va fi lung.

Am hotărât, pentru o perioadă nedeterminată, să renunț la orice apariție în presă, indiferent de subiect ori de relevanța – vezi competența – mea pe acel subiect.

Includ aici aparițiile TV, radio, emisiuni online sau orice altă formă de material video.

Mai mult, am hotărât, pentru o perioadă ne-determinată, să nu mai scriu, indiferent de temă, conținut, și independent de relevanța ori competența mea personală ori profesională.

Drept urmare, cu mulțumiri tuturor oamenilor care mi-au făcut onoarea de-a lungul anilor să mă invite, ori să mă intervieveze, ori să mă citeze, v-aș ruga ca de acum înainte să vă limitați la relația noastră interpersonală, dacă e să fie.

Aceasta este, deci, ieșirea mea rece – nici prima, pot doar să sper că nici ultima, din viața publică.

De aici începe varianta lungă…

Într-o conversație recentă cu o persoană foarte dragă mie, mi-a fost reamintit că eu nu «fac» presă, ci «apar» în presă. Presa o fac jurnaliștii. Oamenii ca mine există, mediatic, pentru că sunt interesanți, relevanți ori căutați în ce privește realizarea unei știri.

Sau emisiuni. Sau talkshows.

Fiecare cuvânt e important.

Interesanți. Relevanți. Ori căutați.

Mi-am dat seama de câteva lucruri deîndată ce am lăsat ofensa la o parte. Spun «ofensă» pentru că se împlinesc, anul acesta, 25 de ani de la prima mea «apariție» în presa scrisă. Și 20 de ani de la momentul când, înainte de-a fi doctor, m-am angajat ca redactor la o televiziune. Sunt niște cifre rotunde. Sunt niște evenimente care mi-au marcat viața și cariera.

Mai în glumă, mai în serios, am replicat, la momentul acelei discuții, că eu nu am «apariții», cât «dispariții» în mass-media.

Nu este, până la urmă, treaba mea ca doctor să ocup ecranul, timpanul sau gândirea nimănui. Treaba mea ca doctor e să-mi văd de munca mea și de pacienții mei. Nu este, până la urmă, treaba mea ca doctor să fac nici educație publică, nici să aduc lămuriri pe vreo rețea socială. Cel mult, acelor oameni cu care intru, profesional, într-o relație cu granițele ei cunoscute.

Nu cred, nu văd, nu sunt de părere că ce-am făcut cu întreruperi vreme de peste 20 de ani e-o formă de sminteală. Pe de altă parte, dacă e să mă uit în oglindă, nici mare lucru n-am avut de câștigat de pe urma evenimentelor în care m-am implicat.

A fost o vreme când era plăcut. După care nu a mai fost.

Pesemne că presa s-a schimbat. Pesemne, iarăși, că și eu.

Am avut onoarea și oroarea, în acești ani, să devin parte a unor evenimente cu anumită anvergură. Am învățat din fiecare că, atâta vreme cât bați palma cu media, destinul tău va fi, cel mult, să fii uitat, deîndată ce știrea dispare odată cu tine. Popularitate, notorietate, vizibilitate și o brumă de faimă sunt de fapt nimic.

Singurul cu adevărat celebru, în lumea noastră în care am ajuns să trăim, e publicul. Respectiv audiența.

Eu nu sunt aici pentru distracția voastră.

Pe cât de multe momente frumoase am avut, și aș fi ipocrit să spun că n-au fost, pe atât de multe au fost absolut sinistre. Un fost amic de-al meu, și spun «fost» pentru că s-a prăpădit prematur, îmi spunea că nu miști nimic în presă dacă nu superi pe cineva. Deci, dacă superi înseamnă că ești relevant și poate c-ai făcut o diferență.

Astăzi, amicul meu e la trei metri sub pământ. Și, realist vorbind, nu mai e nici relevant, și nici vreo diferență n-a făcut.

Piața publică n-a fost niciodată menită să fie frumoasă, arătoasă, să aibă vreo estetică. Dar nici nu cred c-a meritat s-ajungă troaca de nebuni care a ajuns.

Ultimul an m-a învățat multe. Și e foarte posibil că explică decizia luată astăzi.

Eu… am greșit.

Am greșit crezând că presa mai poate face educație. Am greșit crezând că presa mai poate aduce informație. Nu se întâmplă doar în România, cât peste tot. Ca și acolo, și aici presa face o afacere, o negustorie cu senzațiile publicului. Care trebuie să fie cât mai tari, fie ele uneori în dauna adevărului ori bunului-simț.

Am pierdut lupta cu dezinformarea. Și n-am pierdut-o pentru că platforme precum facebook, twitter, instagram, tik-tok sunt, și au ajuns, adevărate haznale unde toți viermii ajung să colcăie, cât pentru că însăși presa și-a însușit moravuri și năravuri, inadmisibile și reprobabile. În care eu nu mă mai regăsesc.

Am văzut oameni cum se transformă în caricaturi monstruoase ale propriei persoane publice. Și, uneori, am devenit – simțind în timp real ce mi se întâmplă – o quasi-caricatură a ceea ce sunt, ce gândesc, ceea ce mă definește.

Mi se pare inadmisibil, și în flagrantă contradicție cu cele mai adânci credințe ale mele, ca oamenii să creadă, sau să se încreadă, în ceva spus de mine pentru că «doctorul Diaconu spune» sau «doctorul Diaconu scrie». E o pervertire a numelui meu, a reputației mele sau a meseriei mele. Iar eu am lăsat asta să se întâmple.

Adevărul nu e pentru că doctorul Diaconu îl spune sau îl scrie. La fel cum adevărul nu e pentru că o voce publică îl afirmă cu autoritate oarecare. Adevărul este pentru că oamenii caută adevărul și, printr-un proces mai mult sau mai puțin laborios, îl vor descoperi.

Adevărul nu mai există.

Vor spune poate unii că e o formă de lașitate din partea mea. Alții vor spune, poate, că odată cu astfel de privilegii câștigate, vine și o simetrică responsabilitate.

Eu nu sunt responsabil pentru voi. În fapt, tot ce-am făcut, tot ce am încercat, și în fiecare din «aparițiile» mele în presă, a fost să dau lumii de gândit. Mi-am spus, mulți ani la rând, că dacă e măcar unul, e destul pentru mine. E o convingere care pentru o perioadă mi-a fost suficientă. Constat că nu mai e.

Am văzut oameni de nimic cum se cocoață pe tragedia publică. Și am văzut noi forme de cinism, de silnicie, cum se manifestă în lumea asta și în vremurile acestea pe care le trăim.

Acele forme de cinism, de silnicie, vor aduce mai multă audiență majorității zdrobitoare a presei românești decât ar putea-o vreodată face un moderat.

Nu mai e loc de oameni ca mine. Decât acolo unde, sau mai bine zis de unde, nu mă poate da nimeni afară, anume din cabinetul meu.

Nu mă întorc de unde am plecat. Ci mă duc într-un nou necunoscut.

Nu știu cum am să pot trăi cu mine știind că, de această dată, am să tac. În fapt și de drept, de nenumărate ori mi-a fost atât de teamă în ce privește consecințele tăcerii. Cât de ironic îmi pare acum, când ascult și citesc atâția oameni vorbind, perorând, înjurând fără știre. Dacă lor le pot spune, în gând, mai bine tăceai, nu le pot totuși spune fără să fac eu asta dintâi.

Realitatea este, la început de 2021, că România și-o caută. Și și-o va găsi. E un proces de neoprit. Căruța cu proști se va răsturna undeva, cândva. Nu există glorie să tot încerci s-o dregi. La fel cum nu e vreo rușine să preferi mersul pe jos.

Astfel că îmi iau rămas bun. Iar vouă, tuturor, vă spun la revedere.”

CITIȚI ȘI:

* Fostul ministru Costel Alexe, șeful CJ Iași, acuzat de DNA că a luat șpagă 22 de tone de tablă

* Revelionul TVR – o producție sinistră. Conspiraționiștii Garcea și Bittman. Atacuri grobiene la Iohannis

* Ion Cristoiu naște pui vii: cică Grigore Cartianu a criticat „Revelionul lui Garcea” ca să vină el șef la TVR!