Mai ascultă cineva de gerontocrația politică a lumii? Să fim serioși. Întâlnirea celor trei autocrați, ultimii bătrâni ai politicii, nu a interesat decât probabil pe cei de la generația mea în sus.
În mediile liceale și universitare (tinerii 17–30 de ani), această întâlnire a avut spațiu de dezbatere de 1%. Adică deloc. Reprezenții lumii vechi care mai cred că dacă au butoane la purtător mai înseamnă ceva.
Ucraina nu a aflat încă faptul ca Rusia este o mare putere militară și cred că nici Iranul nu știe că SUA este o mare putere. Nici Taiwanul nu cred că are informații despre China că ar fi o mare putere.

A fost o întâlnire a trei omuleți crispați, care nu se suportă între ei, narcisiști, capii corupției din propriile state, mai puțin SUA; trei lideri pe care la această oră nu-i suportă majoritatea popoarelor pe care le conduc. Americanii sunt mai norocoși de data asta, al lor a primit galbenul, urmează cartonașul roșu peste doi ani.
Așadar, întâlnirea de la Shenzhen a fost fix o labă tristă. Lumea a evoluat atât de repede și atât de mult, încât nici nu a ajuns bine Putin în China că i-a și căzut podul. Atât de mult s-au sinchisit ucrainenii de această întâlnire.
Păi, pe lângă andropauziștii ăștia, europenii noștri chiar sunt cool. Sunt tipi de pub, cu umor, unii chiar prieteni și foarte solidari.
Așa că întâlnirea de la Shenzen a fost o știre de pagină interioară, prima pagină a aparținut jocului video lansat după 13 ani și navetei Voyager.
Asta mai înseamnă, în lumea nouă, trei relicve ale trecutului. Paradoxal, ”bătrânul continent” a devenit cel mai tânăr continent în abordare.
Iar în aceste zile chiar a devenit o mândrie faptul că ești european și nu stai să culegi flatulențele unor babalâci care refuză să înțeleagă că prezentul îi expulzează din contemporaneitate.



