Acum vreo 40 de ani trăiam într-un apartament cu două camere de 45 de metri pătrați, la etajul 4, într-un bloc neizolat. Patru membri locuiam acolo – doi copii și doi părinți.
Ne era frig în mijloc de toamnă, ne înveleam cu o plapumă grea și transpiram sub ea; apoi, când ne dezveleam, răceam din cauza diferențelor de temperatură.
Apartamentul avea igrasie, pe care tata se chinuia s-o astupe cu zugrăveala. Din cauza izolației sumare, mai pătrundea apa prin tavan.
Apă caldă aveam o zi dimineața, o zi seara. Curentul se oprea în fiecare seară, la ore de vârf – cel puțin o oră. Aveam fie lampă, fie lumânare de botez. Din cauza faptului că se oprea des și apa rece, păstram apă în cadă, pentru WC. Toată lumea avea o găleată în casă, cu care aeriseam și caloriferele.
La televizorul Diamant nu aveam ce privi, muzicile erau clasicele Angele Similea, Corine Chiriac și Mirabele Dauer. Nu, nu critic respectivii artiști, însă doar atțt aveam – și Festivalul Mamaia, ”Floarea din grădină” și ”Steaua fără nume”. Ceaușescu și seriale rusești, poloneze sau cehoslovace. Sau filmele cu nemții ale lui Sergiu Nicolaescu. Program mai mult de 2-3 ore era de Revelion, de 1 și 2 mai și de 23-24 august. În oraș – filme indiene, unde se jelea.
Când veneau rude în vizită, dormeam pe jos. Claie peste grămadă. Pe plăpumi și perne.
La mâncare eram privilegiat: mama lucra în comerțul socialist, deci nu stăteam la cozi la carne. Dar stăteam la cozi la pâine, lapte și alte produse. Aveam cartelă cu care răzuiam încet semne. Nu era nimic prin magazine. Am înțeles că femeile cu greu găseau vată. Nu erau cafele, jeanși, pantofi. Nu erau cluburi, pub-uri. La țară – doar hore. Singurele chefuri erau nunțile și fedeleșurile și tăierea porcului în decembrie, în nămol (când nu îngheța).
Ne jucam în fața blocului – 9 pietre, castelul, tic și laba cu pietre, fise din capace de bere, miuța ”obligatea” sau făceam petarde din injectoare. Și puști din PVC cu cornete. Elasticul sau flori-filme-gete-sau-băieți, rațele-și-vânătorii. Eram toți copiii îmbrăcați sărăcăcios. Mai mergeam pe baraj să strigăm „gumi gumi” la șoferii turci care tranzitau județul. Unde erau și doua curve ale orașului, pe care le știam și se spunea că a doua zi dădeau raportul la Secu.
Am fost de două ori în tabere. Odată la Pucioasa, dar atât de urâte erau toaletele, încât am venit acasă constipat. Și a doua oară la Voineasa, unde am făcut foamea. La sticluță ne uitam cu jind după fete, dar la atât se rezuma flirtul.
Cu ai mei am fost de patru ori la mare: de trei ori prin sindicat și o dată la rude. La Murfatlar. În rest, vacanțele la țară, la bunica mea, ultra-religoasă, umde am copilărit până la 6 ani.
Din fericire, la 14 ani, viața mea s-a schimbat. În 1989, România a avut șansa de a schimba drumul.
Am 50 de ani, îmi petrec weekend-ul la căsuța mea de la Mihăești, la 15 kilometri de Râmnicu Vâlcea, unde am un părculeț, căței, pisici și proiectul unei ample grădini cu vie, legume și livadă. Viața mea este complet schimbată, decentă, cu multă muncă, sunt pro-european, am un adolescent de aproape 18 ani care cântă la bass piesele lui Cliff Burton și nu numai, care va fi student anul viitor. Acum îi vom face cadou de majorat o excursie la Napoli și mă rog și mă lupt cu toți nebunii suveraniști de pe net să nu apuce niciodată în viață să trăiască nici 5 minute din viața mea de până la 14 ani.
Cum spunea Radu Parschivescu: „Cea mai urâtă zi din viața mea de după 1989 este mai frumoasă decât cea mai frumoasă zi de până în 1989”.
