Recentele răscoale din Franța, derulate noapte de noapte timp de aproape o săptămână și în care s-au jefuit, distrus și incendiat magazine, clădiri administrative și alte instituții, au primit o explicație din partea lui Erwan Joliff, francez din Bretania stabilit în România din 2004. Consilier USR în Consiliul Județean Brașov și voluntar în echipa de pompieri Făgăraș, dar și la el în comună, Joliff spune că în Franța și Belgia, pe care le cunoaște cel mai bine, problema integrării imigranților este uriașă și aproape insolvabilă. Rădăcinile sunt foarte adânci, stau în politicile publice duse acum 40-50 de ani, iar efectele incontrolabile se văd azi.
Erwan Joliff (51 de ani) este o persoană foarte simpatizată și apreciată atât pe Facebook, unde are peste 5.100 de urmăritori, cât și în comunitatea sa. În 2020 a fost votat consilier în CJ Brașov, unde duce o luptă grea cu mentalitățile românești pentru a schimba câte ceva.
De-a lungul timpului, Erwan Joliff a relatat cum s-a străduit să convingă autoritățile să-și facă treaba, să folosească fondurile și banii europeni pentru a asfalta drumuri, a trage apă și canalizare în localitățile din zonă. Uneori, francezul își exprimă disperarea, spunând că regretă gestul de a intra în Consiliul Județean, confruntat cu inerția și interesele personale și de partid, care n-au nicio legătură cu cele ale comunităților.
Erwan Joliff se descrie simplu, „francez din Bretania, de pe coasta atlantică, trăiesc în satul Cobor, județul Brașov, din 2004”. E consilier județean la Consiliul Județean Brașov, voluntar la Pompierii Făgăraș și la Pompierii Cobor, Asociația de pompieri SISUR. Spune că a trăit „cam 20 de ani în Franta, 10 în Belgia și 21 în România” și scrie mult mai bine decât destui română nativi.
Joi, puțin după prânz, românul de origine franceză și-a scris gândurile pe Facebook, referindu-se la recenta răscoală din Franța soldată cu pagube evaluate la aproape 500 de milioane de euro. Pretextul pentru devastările petrecute în numeroase localități franceze a fost uciderea, de către un polițist, a unui delincvent de 17 ani care încerca să fugă cu o mașină furată.
Mai jos, explicațiile lui Erwan Joliff.
„Cât timp populația de origine străină era pierdută în mulțimea de localnici, nu era nicio problemă. Însă când sunt zone întregi din teritoriu unde nu mai știi în ce țară locuiești, e o problemă. Și problema cea mai mare este când respectiva populație urăște țara în care trăiește”
„După ce am studiat filozofia și teologia m-am apucat să studiez mecanică și electricitate auto la institutul de arte și meserii din Bruxelles, seara. În Belgia am trăit o perioadă de 10 ani.
Acest curs a durat fix 3 ani, câte 4 seri pe săptămână, de la 18 la 21, și făcea parte de pregătirea pentru «come back to Romania». În timpul zilei lucram pe șantier, în construcții.
Știam că nu m-aș fi dus prea departe, doar cu un diploma de teolog în buzunar, într-o viață la țară în România, plină de probleme practice de rezolvat.
La respectivul curs de mecanică am fost singurul alb, majoritatea fiind belgieni din import, originari din Maroc și din Congo. Așa că timp de trei ani am avut ocazia să descopăr un nou mediu social.
Proveneau dintr-o «commune» (Bruxelles e compus de 19 de astfel de comune) unde există 90 de naționalități diferite și unde populația de origine modestă belgiană era literal hărțuită cu scopul de a pleca și de a face loc noilor veniți. Mulți nici nu puteau să plece căci prețul obținut din casă nu le permitea să se mute în cartiere mai liniștite, unde prețul caselor era mult mai mare. Am văzut mai multe drame umane și din toate asta iese un profund sentiment de nedreptate mai ales față de populația «albă» și modestă.
Colegii mei beneficiau de acest curs în mod gratuit pentru că erau șomeri și, chiar dacă beneficiau de nenumărate ajutoare din partea Belgiei, urau profund belgienii.
La momentul respectiv, fără să urăsc pe cineva, recunosc că nu eram nici eu mulțumit cu viața din Occident, în acest sens aveam ceva în comun. Le povesteam de proiectul meu de a imigra în România, lucru care ridica interesul tuturor.
Unul dintre ei, care arăta ca un adevărat musulman, dar care făcuse câțiva ani de pușcărie în Maroc pentru trafic de droguri, chiar îmi povestea de dorința lui de a cumpăra un teren și de a face o fermă în Maroc. Nu știu dacă a concretizat proiectul lui, dacă a îndrăznit să piardă toate avantajele materiale oferite de statul belgian pentru a trăi o viață conform idealurilor sale.
Tot prin el am făcut cunoștință cu un domn marocan care mi-a mărturisit primii săi pași în Belgia. Atunci când erau câte unul sau doi marocani într-o clasă plină de belgieni. Atunci erau o curiozitate pentru ceilalți copii, dar nu era nicio problemă între ei, din contra. Diferența lor era considerată ca un fel de exotism atrăgător.
Asta era în anii 1960. La fel ca în Franta, Belgia a «importat» muncitori pentru c-au avut nevoie pentru economia lor de mână de lucru.
60 de ani după, constatăm cu toții problemele care apar în urma acestui import de muncitori străini. Soluțiile la recentele «răscoale» din Franta sunt o dezbatere eminamente politică între stânga și dreapta. Personal, sunt convins că nicio politică nu va rezolva problemele respective și problemele nu se vor îmbunătăți cu un flux migrator constant și de neoprit.
Cât timp populația de origine străină era pierdută în mulțimea de localnici, nu era nicio problemă. Însă când sunt zone întregi din teritoriu unde nu mai știi în ce țară locuiești, e o problemă. Și problema cea mai mare este când respectiva populație urăște țara în care trăiește, sau vrea să o schimbe după modelul său, și aici mă gândesc la expansionismul religiei musulmane.
România are problemele sale, dar consider că nu e niciuna de această amploare. Vă spun sincer că m-aș simți total depășit de situația actuală din Franța și nu-mi pare rău că Franța e în spatele meu”.
Ulterior, Erwan a răspuns cuiva de unde a plecat toată problema în Franța: „Stânga franceză, prin anii 80, a luat o serie de hotărâri care au amplificat fenomenul migrator, cum este principiul regrupării familiale. «Ghetouri» sunt cartierele construite pentru populația modestă franceză prin anii 60 și care a fost supusă la același fenomen pe care îl descriu din respectiva comună din Bruxelles. Problema incluziunii e un fenomen extrem de complex cu atât mai greu pentru o populație care vine dintr-o altă lume, cu nivel de educație precară. E mult mai ușor să stai printre oameni care seamănă cu tine decât să faci efortul să te conformezi noului sistem. Așa creezi singur ghetoul tău și zici că acolo ești la tine acasă”.
